Așa că m-am hotărât azi să îmi fac și eu. Am căutat, cu succes desigur (ce nu se găsește oare astăzi pe net?), pe google rețeta și am trecut la treaba. Bun.
Am reușit să-mi fac ordine în o parte din hârtii – nici eu nu mai știu de când n-am mai avut timp de așa ceva.
Când am deschis geamul pentru a aerisi și a da cu aspiratorul, m-am trezit că mă uit repede să văd dacă e închisă colivia lui Nico. Dar, de două săptămâni, Nico nu mai e. Fix 10 ani și două luni am împărțit frățește camera. Încă am reflexul de a mă uita după el când intru în încăpere.
Mâine seara am o skype-conferință cu niște profesoare din Polonia (un alt mini-capitol din tot ceea ce, atât de fascinant, se întâmplă în ultima vreme în viața mea profesională; încă mă tot întreb ce am făcut să merit șansa asta, cu siguranță sunt alții mult mai buni ca mine care poate ar merita-o. Până una alta însă, am primit-o și mă strădui cu tot ce pot da mai bun, să o împlinesc.).
Ce să mai fac oare săptămâna asta? Poate ceea ce e de mult în proiect dar, incă nerealizat – să o vizitez pe Christina?
Sunt ceva ani de când nu mi-am mai serbat ziua. Mereu prinsă cu alte treburi, trecea pur și simplu. Noroc cu minunatul obicei pe care îl avem la școală de a sărbători alături de colegi (și elevi) că altfel probabil uitam de tot. 🙂
Zona mea preferată în București este Centrul Vechi. Treceam uneori și pe lângă Carul cu Berefără însă a intra. Până într-o zi, prin iarnă, când la inițiativa Mihaelei am mers acolo. Și a fost dragoste la prima vedere . 🙂
Căutam de mult un loc în care să simt atmosfera, fascinantă după parerea mea, despre care citeam în cărțile ce descriu perioada interbelică. Am simțit din plin veselia, buna dispoziție, amabilitatea celor care te servesc. Lume multa dar, locația mare, încăpătoare, deosebit de frumoasă te ferea de impresia de aglomerat. Și atunci, din prima clipă, am simțit că anul acesta vreau să-mi serbez ziua. La Carul cu Bere !
A fost o seara deosebită, mai ales datorită felului în care ești sărbătorit acolo, și îmi voi aminti de ea mereu cu bucurie. Spectacolul a fost frumos … hmmm încă nu știu sigur care, cel oferit de personalul de acolo sau cel oferit de Alexuța noastră ???
Vă las să decideți singuri dar, nu uitați, dacă vreți o seara în care să petreceți cu adevărat, Carul cu Bere e o alegere inspirată!
În zori am pornit. 20 de minute, atât durează drumul de la Delft la Rotterdam cu trenul. Priveam. Toţi în jurul meu făceau câte ceva: citeau, scriau; nu se pierde timpul. La ei călătoria cu trenul e ceva normal, îl folosesc zilnic, ca pe metrou. Dar este un timp în care fizic stau. Totuşi, nu trebuie risipit, de aceea îi vezi mereu activi; numai eu, ca un veritabil turist, contemplam peisajul de pe fereastră. Atât de cunoscut deja dar, atât de plăcut de fiecare dată.
Va fi oare ultimul drum spre Rotterdam?
Mi-e dor, dar inima mi-e grea. Aş vrea să merg, aş vrea să stau. Abia aştept sa fiu din nou acolo şi totuşi, la gândul că poate e pentru ultima dată, ochii mi se umplu de lacrimi.
Am ajuns …
Cobor.
Să mă întorc? Prea mă duc cu sentimentul că e pentru a spune “La revedere”. Poate dacă plec acum nu mă voi mai gândi niciodată că am văzut Rotterdam-ul pentru ultima oară. Dar, pornesc. Gara e în construcţie, adică modernizare. Nu mai e mult până când lucrările se vor termina. Am intrat curând în zona de shopping, celebră în toată Olanda. Întârziam în fiecare magazin doar, doar nu voi ajunge. Dar înaintam. Acum, la intersecţie, dacă fac dreapta, îl voi vedea … Erasmus Bridge, simbolul Rotterdam-ului. Mândru, maiestos, alb şi o adevărată nebunie când îl traversezi cu bicicleta şi, de la jumătatea lui, iţi dai drumul la vale cu vântul ca motor. Ma doare atât de tare sufletul că abia mai merg. Nu pot; nu vreau să-l văd acum, nu vreau să-i spun vreodată “Adio”.
Şi n-am putut. Nu m-am dus şi deci, nu l-am văzut pentru ultima oară . 🙂 Am făcut cale întoarsă atunci, m-am urcat în primul tren de frică să nu mă prindă un “La revedere” în subconştient. Şi când îmi amintesc …
Prima impresie nu a fost prea plăcută. Sâmbătă seara, la doar două zile după ce sosisem pentru prima oară în Olanda. Eram invitaţi la Peter la masă şi ne-am dus pană acolo cu trenul. Toată gara centrală era plină de ciudaţi – vin şi din ţările învecinate numai pentru o seară de droguri. Mereu simţi ceva în aer; nici aici nu scap de fumatul pasiv, dar acum e mult mai grav.
După cină ne-am plimbat pe Erasmus Bridge, peste râul Nieuwe Maas. Am fost la hotel New York, cândva sediul companiei Holland American Line, unde se aştepta şi de unde pleca vaporul din / spre USA şi una dintre puţinele clădiri ale Rotterdam-ului rămase întregi după bombardamentele din al doilea război mondial. Acum fosta sală de aşteptare este transformată într-un băruleţ cochet unde poţi mânca o plăcintă de mere delicioasă.
Şi l-am cunoscut pe Cristian. E plăcut ce simt acum, ce să mă mai gândesc la diferenţa de vârstă dintre noi (10 ani în plus, la mine). Cristian venise acolo ilegal, cu un an în urmă.
Fiecare trece cum poate peste dezamăgiri. Eu însă am făcut poate cel mai mare păcat cu putinţă. La un moment dat, cu ceva ani înainte de a ajunge în Zee, am refuzat să mai trăiesc. Atunci însă începusem să mă trezesc, să realizez anii pierduţi iar veselia lui, pofta lui de viaţă şi încrederea pe care o avea în reuşită, mi-au făcut bine.
Am închiriat o şalupă pentru a ne plimba prin port şi am putut admira clădirea KPN (reţea de telefonie mobilă) şi clădirea “Delftse Poort”, companie de asigurare, datând din 1991, ale cărei două blocuri-turn atrag atenţia datorită faptului că ambele lor feţe sunt făcute din sticlă.
Am mers apoi pe Aleea Stelelor, o stradă pe care sunt imprimate în asfalt palmele şi / sau tălpile diverselor staruri care au fost aici, pentru a junge în final la celebrele case cubice şi la blocul-pencil.
Peste câteva zile m-am întors singură la Rotterdam. Am avut o zi superbă, cu Cristian. Pe la 10.00 a venit să mă ia de la gară. Am mers la Blijdorp Zoo (Grădina Zoo), mi se părea interesant. Dar, nu mi-a plăcut, de fapt cred că nu voi mai merge curând la zoo să văd tristeţea animalelor ăstora ţinute aici. Interesant a fost Oceanium-ul, erau nişte canale de sticlă făcute prin apă, peştii înotau în jurul şi deasupra noastră. L-am ascultat pe Cristian povestind din viaţa lui acolo. Cu olandezii e mai greu să te împrieteneşti cu adevărat. Doar dacă eşti dispus să renunţi niţel la tine, să devii de-al lor. Sunt oameni interesanţi şi foarte deschişi la minte, poate chiar prea deschişi. Doar aici e permis orice, nu? (desigur, atâta timp cât îţi plăteşti taxele la stat). Nu ştiu însă să fie cu adevărat intimi cum suntem noi, latinii.
După-masă am închiriat două biciclete şi am plecat în Kralingse Plaslaan, un parc superb, cu lac şi mori de vânt şi unde am mâncat pannenkoeken (clătite olandeze).
Într-una din seri am colindat amândoi până noaptea târziu. Am fost mai întâi într-un bar în care se putea şi dansa, apoi în Baja Beach Club – un club normal pentru ei dar, atât de diferit de ceea ce am văzut pe la noi.
După plecarea de atunci din Olanda, cu Cristian nu am păstrat legătura. Mă mai întreb câteodată dacă o fi reuşit să-şi împlinească visul de a ajunge în America. La cât de hotărât era, probabil că da. 🙂
Cu Rotterdam-ul însă am rămas mult timp în contact. Am revenit de nenumărate ori, am făcut dese plimbări prin portul vechi dar şi prin cel nou, e cel mai mare port al lumii şi plimbarea cu Spido prin el nu e de ratat.
Şi apoi, de la Rotterdam poţi ajunge uşor, cu vaporaşul, la Kinderdijk, un camp cu mori de vant celebru în toata lumea pentru frumuseţea lui. Şi nu degeaba e aşa – prima oară când am fost acolo, am ajuns chiar spre apus şi a fost tare frumos. Am revenit ori de câte ori am putut, adică aproape în fiecare vizită a mea în Olanda, pentru că liniştea pe care o simţeam aici aducea întotdeauna pace în sufletul meu.
Sau la Hoek van Holland, la mare. Minunata Mare a Nordului, rece şi tocmai de aceea, atât de vie.
Oops, s-a trezit! Acu’ ce mă fac? Trebuia să doarmă până se întoarce Anne.
-Fac caca!
-Acu?
-Daaa …
Începe să plângă, ce mă fac? Stai aşa, parcă am auzit-o pe Anne zicând ceva de un colac de toaletă special. Ah, am găsit. Îl potrivesc repede.
-Hai, vrei să te duc la baie?
-Da.
-Bine, dăm patalonaşii jos şi hai.
O aşez.
-Faci?
-Fac. Şi pipi şi caca. Fac de toate.
-Bravo.Da’ îmi spui şi mie ce face mama după ce faci? Că eu nu ştiu. Te spală cu duşul?
-Nuuuu. Mă ştege cu hâtia.
Aha.
Uh.
Am făcut-o şi p-asta.
Treabă grea cu copiii aştia mici.
Dar …
– Aiina, ade! Ade, Aiina, ade să ne giucăm!
– Bine, haide.
– Ade, mă pinzi?
– Acu’, acu’ pun mâna pe tine.
Holul hotelului se umple de râsul zglobiu când o ridic în braţe.
– Şi acum unde mergem?
– La piină. Să ne giucăm cu apa.
– Da?
– Da. Luăm coiacu’ şi apioarele şi înotăm. Hi, hi, hi!
Vacanţă. Mult soare. Apa limpede a piscinei. Alexandruţa ocupându-mi din plin timpul cu lumină.
Atât de simplu.
Câteva zile departe de acasă şi iată, mi s-a mai liniştit sufletul.
Acum sunt gata. Din nou.
O profesoară din New York s-a hotărât să-i onoreze pe toţi absolvenţii liceului, spunându-le însemnătatea pe care a avut-o fiecare dintre ei.
Ea l-a chemat pe fiecare elev în faţa clasei, pe rând. Întâi, a spus fiecăruia ce însemnătate a avut pentru ea şi şi pentru clasă. Apoi, a dat fiecăruia o panglică albastră, imprimată cu litere aurii, pe care scria ” Cine sunt eu contează (face diferenţa) !”
După aceea, profesoara a decis să realizeze un proiect al clasei, să vadă ce impact ar avea recunoaşterea asupra unei comunităţi. I-a dat fiecărui elev încă trei panglici şi i-a instruit să meargă şi să continue această ceremonie. Unul dintre băieţii din clasă s-a dus la un tânăr director dintr-o companie din apropiere şi l-a “premiat” pentru că l-a ajutat cu planificarea carierei. I-a pus panglica pe cămaşă şi apoi i-a mai dat două panglici spunându-i: ” Facem un proiect de clasă pe tema recunoaşterii meritelor şi ne-ar plăcea să mergeţi să găsiţi pe cineva pe care să-l apreciaţi şi să-i daţi o panglică albastră “.
Mai târziu, în acea zi, directorul s-a dus la şeful lui, care avea reputaţia de a fi un tip morocănos. I-a spus că îl admiră cu adevărat pentru că e un geniu creativ. Acesta a părut foarte surprins. Tânărul l-a întrebat dacă ar acepta în dar panglica albastră şi dacă îi permite să i-o pună în piept. Şeful i-a răspuns: “Ei bine, sigur”. Apoi tânărul l-a întrebat, oferindu-i ultima panglică, “Vreţi să luaţi această panglică şi să o daţi altcuiva în semn de apreciere? Adolescentul care mi-a dat-o are un proiect la şcoală şi vrem să ducem mai departe această ceremonie a panglicilor albastre, să vedem cum afecteaza ea oamenii.”
În acea seară, şeful a venit acasă şi s-a aşezat împreună cu fiul său de 14 ani. A spus: “Cel mai incredibil lucru mi s-a întâmplat astăzi. Eram în biroul meu şi unul dintre angajaţii mei a intrat şi mi-a zis că mă admiră şi mi-a dat o panglică albastră pentru că sunt un geniu creativ. Imaginează-ţi! El crede că sunt un geniu creativ! Apoi mi-a pus în piept o panglică albastră pe care scrie “Cine sunt eu contează (face diferenţa)!”. Mi-a dat o altă panglică şi mi-a cerut să găsesc pe altcineva pe care îl apreciez. În timp ce mă întorceam acasă, am început să mă gândesc pe cine aş putea aprecia şi oferi această panglică şi m-am gandit la tine. Vreau să te apreciez pe tine. Zilele mele sunt confuze şi când vin acasă nu prea îţi dau atenţie. Ţip la tine pentru că nu iei note suficient de bune la şcoală şi pentru dormitorul tău dezordonat. Cumva, în seara asta, am vrut doar să mă aşez aici şi, ei bine, doar să te fac să ştii că tu chiar contezi pentru mine. Alături de mama ta, tu eşti cea mai importantă persoană din viaţa mea. Eşti un puşti minunat şi te iubesc!”
Emoţionat, băiatul a izbucnit în hohote de plâns şi nu se mai putea opri. Întregul corp îi tremura. S-a uitat la tatăl său şi i-a zis printre lacrimi: “Tata, astă-seară, mai devreme, stăteam în camera mea şi am scris o scrisoare pentru tine şi mama, explicându-vă de ce a trebuit să îmi iau viaţa şi vă rugam să mă iertaţi. Aveam de gând să mă sinucid în noaptea asta, după ce voi veţi fi adormit. Chiar am crezut că nu iţi pasă deloc, de nimic. Scrisoarea e sus. Nu cred că voi mai avea nevoie de ea.”
Şeful s-a întors la lucru un om schimbat. Nu mai era un morocănos şi s-a asigurat că toţi angajaţii lui află că într-adevar contează.
Directorul junior a ajutat mulţi alţi oameni în planificarea carierei, unul fiind fiul şefului său şi nu a uitat să le spună că fac diferenţa în viaţa lui.
În plus, elevul şi colegii săi de clasă au învăţat o lecţie valoroasă: “Cine esti CHIAR conteaza (face diferenta).”
Cine esti chiar conteaza (face diferenta) si am vrut sa stii asta. Iti predau panglica albastra.
– Pe când la New York ?
– Oooo…
– Pe bune, când te bagi? Că am mai vorbit despre asta dar am lăsat-o în aer :). Deci, New York e următorul pe lista ?
– Păi o să mă gândesc.
– Păi să trimitem invitaţia?
– Aaa …. Ok, tre să mă uit la amabasadă, ce şi cum şi dacă nu e complicat pentru voi, faceţi invitaţia.
– Noi o să trimitem apoi tu trebuie să plăteşti o sumă la Banca Transilvania şi dup-aia îţi dau ei un cod pin cu care suni la amabasadă şi te programezi. Numai să îţi placă aici. 🙂
– ??? unde ? la NY ? păi de ce nu ? dacă învăţ să mă descurc singura, o
să-mi placă; că o să colind toată ziua.
– Ăsta e singurul dezavantaj, că eu nu o să prea pot umbla cu tine.
– Păi dacă nu e complicat de umblat cu metroul şi am o hartă, nici n-am nevoie să vii cu mine. Uau, poate chiar mă trezesc prin America vara asta!
Şi uite aşa, mai în glumă mai în serios, peste câteva zile m-am trezit în mulţimea de oameni ce aştepta în faţa Ambasadei USA. Sentimentul nu era deloc plăcut, parcă mă întorsesem înapoi cu mulţi ani, în vremuri cenuşii. Mi s-a părut umilitor. Lipsa de amabilitate a funcţionarilor români este de neiertat. Nu acelaşi lucru se poate spune despre funcţionarii americani. Nu erau lapte şi miere dar nici nu te făceau să te simţi un nimic la dispoziţia lor. Dupa ce mi s-au luat amprentele am ajuns şi la momentul interviului. Nu credeam că voi lua viza, erau atâtea condiţii pe care nu le întruneam dar, din fericire am fost destul de convingătoare la interviu aşa că am primit-o. Pe 10 ani :).
Şi a început aventura. Pe 10 iulie am plecat. În Olanda. Apoi America. Apoi Canada. O lume.
Drumul de la Amsterdam spre New York a fost destul de dificil; am avut proasta inspiraţie să-mi iau loc la geam şi m-am simţit tare înghesuită. În fine, am ajuns. La intrarea în State a fost foarte simplu; deşi mă speriaseră atâţia că va fi neplăcut, totul a fost ok şi rapid. N-am văzut mare lucru în prima seara, am ajuns târziu (era 22.00 pe acolo) şi am mers direct acasa la prietenii mei Andreea, Răzvan şi Ştefănuca. Apoi, vineri dimineaţa am plecat cu ei la Jefferson (tot în statul NY) unde au o casa la munte.
Prima impresie americană a fost definită de un singur cuvant … maaaarrreeee !!! Totul era foarte mare. Şi ca în filme. Permanent aveam senzaţia că sunt într-un film şi nu în viaţa reală.
A fost binevenit week-end-ul la munte căci astfel mi-am putut “regla” fusul orar. Duminică seara am vazut ceva din NY pentru că, la întoarcerea de la munte, am dat o tură cu maşina prin centru. Primul meu contact cu Times Square . Şi cu maşinile de NYPD; moment în care m-am făcut chiar de râs pentru că eu eram convinsă că maşinile alea sunt numai în filme şi mă tot uitam în jur să văd unde şi ce se filmează. 🙂
Apoi, luni am început. Mi-am luat harta în braţe, cartela de metrou şi am pornit singură la cercetat New York-ul. Nu ştiu din ce motiv prima escapadă pe care mi-am ales-o a fost Rockefeller Center, aşa mi-a spus mie intuiţia. Şi mi-a spus bine. Când am ieşit de la metrou, drept în mijlocul zgârie-norilor ăia fascinanţi … uau!. Senzaţia a fost absolut copleşitoare . Întâi m-am speriat niţel, aveam senzaţia că mă pierd total; apoi însă, după ce m-am dezmecitit, râdeam singură pe stradă; aşa, de încântare :). Tot ceea ce văzusem numai în filme până atunci, devenea brusc realitate. A fost de vis ziua aceea, nu o să o uit curând.
În zilele următoare am mers mult pe jos; am văzut de toate; când am simţit că vreau o pauză, m-am mai dus la plaja, la ocean. Am ajuns să cunosc New York-ul mai bine decât aş fi visat şi deşi a trebuit să lupt cu umiditatea atât de puternică din aer care îmi provoca o stare de disconfort destul de neplăcută, m-am bucurat de fiecare zi acolo şi de tot ceea ce am putut vedea. După Rockefeller Center a urmat prima întâlnire cu atât de cunoscuta Fifth Avenue pe care am pornit pe jos până la Empire State Building în care am urcat dar, asta este o experienţă pe care nu o voi repeta, cu toate că panorama este cu adevărat superbă, pentru că am stat prea mult la coadă, era înfiorător de cald şi pentru că mi s-a părut şi cam scumpă (19 usd). Am continuat cu o vizită la atât de celebrul Macy’s, încheind astfel prima mea întâlnire cu New York-ul. Am ajuns acasă, în Brooklyn (ooo … şi cine ar fi crezut că o să ajung să stau în Brooklyn), frântă de oboseală.
După o zi de odihnă am pornit din nou. Am mers la Metropolitan Museum of Art, în căutarea lui Vermeer. Muzeul este imens şi fascinant, merită văzut din mai multe vizite mai ales că intrarea de fapt nu costă. Este sugerată o donaţie de 20 usd dar, în realitate poţi să nu plăteşti nimic. Eu am “donat” 5 usd. Am continuat cu o plimbare prin Central Park unde m-am aşezat pe iarba atît de plăcută pentru a-mi lua prânzul, ca tot americanu’, şi apoi era să adorm, atât de liniştitor şi relaxant era totul în jur. Uimitor de altfel, dacă ţinem cont de nebunia care era la câţiva metri mai încolo, pe Fifth Avenue. O dată intrat în parc însă, toate astea erau undeva, departe. Am ieşit din Central prin Grand Army Plaza, am vizitat magazinul Walt Disney şi Trump Tower şi am mai încheiat o zi.
Altădată am mers la American Museum of Natural History and Rose Center care a fost interesant dar, cred că dacă aş fi avut cu ceva ani mai puţini m-ar fi fascinat. După vizita acestuia am mers în Columbus Circle şi am intrat pe celebrul Broadway. Teatrele de aici au intrat deocamdată în categoria “rămâne pe data viitoare” pentru că biletele sunt foarte scumpe şi îmi depăşeau bugetul.
Au urmat Greenwich Village, zona mai hippy a oraşului, în care se află şi cea mai îngustă casă din NY (3 m lăţime); excursia de o zi la Liberty Statue şi Elis Island care m-a impresionat în mod deosebit, parcă simţeam prin pereţi emoţiile şi speranţele emigranţilor privind spre uşile deasupra cărora scria”Trough America’s Gate” şi unde m-am bucurat când am zărit pe panoul cu fotografiile primilor emigranţi şi o româncă, iar în mica sală cu costume populare din diverse ţări, un foarte frumos port românesc.
O altă zi minunată a fost cea petrecută în Harlem. Vechiul district construit practic de olandezi la începuturile New-Yorkului (care, by the way, se chema New Amsterdam) şi locuit acum numai de negri. Dar, zona este tare frumoasă, casele sunt superbe şi pentru că era într-o zi de Duminică, am auzit mult gospel live căci erau slujbe la biserici, am văzut predicatori ciudaţi şi, când am ieşit din zona foarte veche, mulţi negri cu casetofoane pe umeri şi pantalonii de parcă acu-acu cădeau de pe ei – din nou, m-a copleşit senzaţia de film, nu realitate. Am simţit însă realitatea căci eram singura albă de pe stradă de multe ori şi le simţeam privirile suspicioase. Se lămureau însă că sunt doar o turistă curioasă şi totul era ok. Am stat aproape toată ziua prin Harlem, îmi plăcea pur şi simplu să mă plimb pe străduţele minunate de acolo. Am mers pe jos până am ajuns la Columbia University unde din nou, ca şi la Cambridge, m-a copleşit senzaţia de zonă în care chiar se studiază, chiar se învaţă şi de unde sigur pleci cu un mare bagaj de cunoştinţe.
N-am ratat desigur, Primăria, Tribunalul, Wall Street şi World Trade Center unde acum este un mare şantier, se pare că se vor construi nişte zgârie-nori chiar mai înalţi decât cei de dinainte pentru a arăta lumii că America nu se lasă înfrântă. Căci da, şi asta este absolut fascinant, americanii sunt foarte mândri că sunt americani. De la cel mai bogat până la cel mai amărât, sunt mândri. Nu contează că de multe ori emigranţii au o viaţă foarte grea aici şi abia se descurcă (sau nu), ceea ce contează e că sunt AMERICANI.
În suflet îmi va rămâne întotdeauna şi prima întâlnire cu ceea ce new-yorkezii numesc “Skyline”, adica panorama Manhattan-ului noaptea de pe unul dintre podurile ce străbat râul Hudson. E atât de minunat că nu pot descrie. Pur şi simplu trebuie văzut.
New-York este un oraş plin de viaţă, cu bune şi rele dar, multă viaţă. Un loc unde nu te plictiseşti niciodată şi pe care abia aştept să-l revăd. Până atunci, îmi rămân pozele …
„Ceilalţi lupi m-ar sfâşia dacă ar şti că urletul meu e în realitate un plâns.” (Octavian Paler – Scrisori imaginare)
Uneori stau şi mă gândesc că vorba “Să ai grija ce-i ceri lui Dumnezeu că s-ar putea să primeşti” e una dintre cele mai înţelepte pe care le-am auzit. Când eram mică mă rugam pentru două lucruri. Unul a fost să văd lumea … şi am văzut.
Al doilea era să cunosc cât mai mulţi oameni, să le ştiu poveştile, să-i înţeleg . Şi am cunoscut.
Oricât am încercat să evit, mai devreme sau mai târziu loviturile au venit. Probabil că e adevărat, aşa cum se spune, cât de bun ţi-ar fi un prieten, în cele din urmă te va răni. Şi ştiu că ar trebui să ierţi, creştineşte vorbind. Sunt de acord cu asta. Nu poţi s-o faci însă la nesfârşit. Din păcate, astfel dovedim încă o dată (dacă mai era necesar) că suntem oameni, nu sfinţi.
Câteodată simt că nu mai pot continua pe un anume drum. Si atunci îl schimb. Nu mă revolt – asta făceam mai demult, până să înţeleg că nu e decât un consum inutil de energie; nu mă cert, nici nu întorc şi celălalt obraz. Dar, plec.
Lumea e nemărginită, drumurile sunt nenumărate. Atât timp cât direcţia e clară, închiderea unui drum nu înseamnă decât deschiderea altuia.
Lumea? O mare de cunoscut... 