New York, New York

– Pe când la New York ?

– Oooo…

– Pe bune, când te bagi? Că am mai vorbit despre asta dar am lăsat-o în aer :). Deci, New York e următorul pe lista ?

– Păi o să mă gândesc.

– Păi să trimitem invitaţia?

– Aaa …. Ok, tre să mă uit la amabasadă, ce şi cum şi dacă nu e complicat pentru voi, faceţi invitaţia.

– Noi o să trimitem apoi tu trebuie să plăteşti o sumă la Banca Transilvania şi dup-aia îţi dau ei un cod pin cu care suni la amabasadă şi te programezi. Numai să îţi placă aici. 🙂

– ??? unde ? la NY ? păi de ce nu ? dacă învăţ să mă descurc singura, o

să-mi placă; că o să colind toată ziua.

– Ăsta e singurul dezavantaj, că eu nu o să prea pot umbla cu tine.

– Păi dacă nu e complicat de umblat cu metroul şi am o hartă, nici n-am nevoie să vii cu mine. Uau, poate chiar mă trezesc prin America vara asta!

Şi uite aşa, mai în glumă mai în serios, peste câteva zile m-am trezit în mulţimea de oameni ce aştepta în faţa Ambasadei USA. Sentimentul nu era deloc plăcut, parcă mă întorsesem înapoi cu mulţi ani, în vremuri cenuşii. Mi s-a părut umilitor. Lipsa de amabilitate a funcţionarilor români este de neiertat. Nu acelaşi lucru se poate spune despre funcţionarii americani. Nu erau lapte şi miere dar nici nu te făceau să te simţi un nimic la dispoziţia lor. Dupa ce mi s-au luat amprentele am ajuns şi la momentul interviului. Nu credeam că voi lua viza, erau atâtea condiţii pe care nu le întruneam dar, din fericire am fost destul de convingătoare la interviu aşa că am primit-o. Pe 10 ani :).

Şi a început aventura. Pe 10 iulie am plecat. În Olanda. Apoi America. Apoi Canada. O lume.

Drumul de la Amsterdam spre New York a fost destul de dificil; am avut proasta inspiraţie să-mi iau loc la geam şi m-am simţit tare înghesuită. În fine, am ajuns. La intrarea în State a fost foarte simplu; deşi mă speriaseră atâţia că va fi neplăcut, totul a fost ok şi rapid. N-am văzut mare lucru în prima seara, am ajuns târziu (era 22.00 pe acolo) şi am mers direct acasa la prietenii mei Andreea, Răzvan şi Ştefănuca. Apoi, vineri dimineaţa am plecat cu ei la Jefferson (tot în statul NY) unde au o casa la munte.

Prima impresie americană a fost definită de un singur cuvant … maaaarrreeee !!! Totul era foarte mare. Şi ca în filme. Permanent aveam senzaţia că sunt într-un film şi nu în viaţa reală.

A fost binevenit week-end-ul la munte căci astfel mi-am putut “regla” fusul orar.  Duminică seara am vazut ceva din NY pentru că, la întoarcerea de la munte, am dat o tură cu maşina prin centru. Primul meu contact cu Times Square . Şi cu maşinile de NYPD; moment în care m-am făcut chiar de râs pentru că eu eram convinsă că maşinile alea sunt numai în filme şi mă tot uitam în jur să văd unde şi ce se filmează. 🙂

Apoi, luni am început. Mi-am luat harta în braţe, cartela de metrou şi am pornit singură la cercetat New York-ul. Nu ştiu din ce motiv prima escapadă pe care mi-am ales-o a fost Rockefeller Center, aşa mi-a spus mie intuiţia. Şi mi-a spus bine. Când am ieşit de la metrou, drept în mijlocul zgârie-norilor ăia fascinanţi … uau!. Senzaţia a fost absolut copleşitoare . Întâi m-am speriat niţel, aveam senzaţia că mă pierd total; apoi însă, după ce m-am dezmecitit, râdeam singură pe stradă; aşa, de încântare  :). Tot ceea ce văzusem numai în filme până atunci, devenea brusc realitate. A fost de vis ziua aceea, nu o să o uit curând.

În zilele următoare am mers mult pe jos; am văzut de toate; când am simţit că vreau o pauză, m-am mai dus la plaja, la ocean. Am ajuns să cunosc New York-ul mai bine decât aş fi visat şi deşi a trebuit să lupt cu umiditatea atât de puternică din aer care îmi provoca o stare de disconfort destul de neplăcută, m-am bucurat de fiecare zi acolo şi de tot ceea ce am putut vedea. După Rockefeller Center a urmat prima întâlnire cu atât de cunoscuta Fifth Avenue pe care am pornit pe jos până la Empire State Building în care am urcat dar, asta este o experienţă pe care nu o voi repeta, cu toate că panorama este cu adevărat superbă, pentru că am stat prea mult la coadă, era înfiorător de cald şi pentru că mi s-a părut şi cam scumpă (19 usd). Am continuat cu o vizită la atât de celebrul Macy’s, încheind astfel prima mea întâlnire cu New York-ul. Am ajuns acasă, în Brooklyn (ooo … şi cine ar fi crezut că o să ajung să stau în Brooklyn), frântă de oboseală.

După o zi de odihnă am pornit din nou. Am mers la Metropolitan Museum of Art, în căutarea lui Vermeer. Muzeul este imens şi fascinant, merită văzut din mai multe vizite mai ales că intrarea de fapt nu costă. Este sugerată o donaţie de 20 usd dar, în realitate poţi să nu plăteşti nimic. Eu am “donat” 5 usd. Am continuat cu o plimbare prin Central Park unde m-am aşezat pe iarba atît de plăcută pentru a-mi lua prânzul, ca tot americanu’, şi apoi era să adorm, atât de liniştitor şi relaxant era totul în jur. Uimitor de altfel, dacă ţinem cont de nebunia care era la câţiva metri mai încolo, pe Fifth Avenue. O dată intrat în parc însă, toate astea erau undeva, departe. Am ieşit din Central prin Grand Army Plaza, am vizitat magazinul Walt Disney şi Trump Tower şi am mai încheiat o zi.

Altădată am mers la American Museum of Natural History and Rose Center care a fost interesant dar, cred că dacă aş fi avut cu ceva ani mai puţini m-ar fi fascinat. După vizita acestuia am mers în Columbus Circle şi am intrat pe celebrul Broadway. Teatrele de aici au intrat deocamdată în categoria “rămâne pe data viitoare” pentru că biletele sunt foarte scumpe şi îmi depăşeau bugetul.

Au urmat Greenwich Village, zona mai hippy a oraşului, în care se află şi cea mai îngustă casă din NY (3 m lăţime); excursia de o zi la Liberty Statue şi Elis Island care m-a impresionat în mod deosebit, parcă simţeam prin pereţi emoţiile şi speranţele emigranţilor privind spre uşile deasupra cărora scria”Trough America’s Gate” şi unde m-am bucurat când am zărit pe panoul cu fotografiile primilor emigranţi şi o româncă, iar în mica sală cu costume populare din diverse ţări, un foarte frumos port românesc.

O altă zi minunată a fost cea petrecută în Harlem. Vechiul district construit practic de olandezi la începuturile New-Yorkului (care, by the way, se chema New Amsterdam) şi locuit acum numai de negri. Dar, zona este tare frumoasă, casele sunt superbe şi pentru că era într-o zi de Duminică, am auzit mult gospel live căci erau slujbe la biserici, am văzut predicatori ciudaţi şi, când am ieşit din zona foarte veche, mulţi negri cu casetofoane pe umeri şi pantalonii de parcă acu-acu cădeau de pe ei – din nou, m-a copleşit senzaţia de film, nu realitate. Am simţit însă realitatea căci eram singura albă de pe stradă de multe ori şi le simţeam privirile suspicioase. Se lămureau însă că sunt doar o turistă curioasă şi totul era ok. Am stat aproape toată ziua prin Harlem, îmi plăcea pur şi simplu să mă plimb pe străduţele minunate de acolo. Am mers pe jos până am ajuns la Columbia University unde din nou, ca şi la Cambridge, m-a copleşit senzaţia de zonă în care chiar se studiază, chiar se învaţă şi de unde sigur pleci cu un mare bagaj de cunoştinţe.

N-am ratat desigur, Primăria, Tribunalul, Wall Street şi World Trade Center unde acum este un mare şantier, se pare că se vor construi nişte zgârie-nori chiar mai înalţi decât cei de dinainte pentru a arăta lumii că America nu se lasă înfrântă. Căci da, şi asta este absolut fascinant, americanii sunt foarte mândri că sunt americani. De la cel mai bogat până la cel mai amărât, sunt mândri. Nu contează că de multe ori emigranţii au o viaţă foarte grea aici şi abia se descurcă (sau nu), ceea ce contează e că sunt AMERICANI.

În suflet îmi va rămâne întotdeauna şi prima întâlnire cu ceea ce new-yorkezii numesc “Skyline”, adica panorama Manhattan-ului noaptea de pe unul dintre podurile ce străbat râul Hudson. E atât de minunat că nu pot descrie. Pur şi simplu trebuie văzut.

New-York este un oraş plin de viaţă, cu bune şi rele dar, multă viaţă. Un loc unde nu te plictiseşti niciodată şi pe care abia aştept să-l revăd. Până atunci, îmi rămân pozele …

My New York: