First it was by plane. It looked so sad, so empty. Winter isn’t nice in Zee …
It was a little strange and unfamiliar.
Then we went to the sea. The North Sea. And I really felt my soul smiling.
Home …
I said to my self “How could I think that after almost two years I’ll feel like a stranger in this place? This can never happen.”
But the next day arrived. And looking through the tram windows, smiling to all those beautiful houses, I just knew. It is time for goodbye. The real one. Without regrets and without sadness, it’s just the time.
I’m pretty sure that I’ll be here again but, it won’t be the same.
În zori am pornit. 20 de minute, atât durează drumul de la Delft la Rotterdam cu trenul. Priveam. Toţi în jurul meu făceau câte ceva: citeau, scriau; nu se pierde timpul. La ei călătoria cu trenul e ceva normal, îl folosesc zilnic, ca pe metrou. Dar este un timp în care fizic stau. Totuşi, nu trebuie risipit, de aceea îi vezi mereu activi; numai eu, ca un veritabil turist, contemplam peisajul de pe fereastră. Atât de cunoscut deja dar, atât de plăcut de fiecare dată.
Va fi oare ultimul drum spre Rotterdam?
Mi-e dor, dar inima mi-e grea. Aş vrea să merg, aş vrea să stau. Abia aştept sa fiu din nou acolo şi totuşi, la gândul că poate e pentru ultima dată, ochii mi se umplu de lacrimi.
Am ajuns …
Cobor.
Să mă întorc? Prea mă duc cu sentimentul că e pentru a spune “La revedere”. Poate dacă plec acum nu mă voi mai gândi niciodată că am văzut Rotterdam-ul pentru ultima oară. Dar, pornesc. Gara e în construcţie, adică modernizare. Nu mai e mult până când lucrările se vor termina. Am intrat curând în zona de shopping, celebră în toată Olanda. Întârziam în fiecare magazin doar, doar nu voi ajunge. Dar înaintam. Acum, la intersecţie, dacă fac dreapta, îl voi vedea … Erasmus Bridge, simbolul Rotterdam-ului. Mândru, maiestos, alb şi o adevărată nebunie când îl traversezi cu bicicleta şi, de la jumătatea lui, iţi dai drumul la vale cu vântul ca motor. Ma doare atât de tare sufletul că abia mai merg. Nu pot; nu vreau să-l văd acum, nu vreau să-i spun vreodată “Adio”.
Şi n-am putut. Nu m-am dus şi deci, nu l-am văzut pentru ultima oară . 🙂 Am făcut cale întoarsă atunci, m-am urcat în primul tren de frică să nu mă prindă un “La revedere” în subconştient. Şi când îmi amintesc …
Prima impresie nu a fost prea plăcută. Sâmbătă seara, la doar două zile după ce sosisem pentru prima oară în Olanda. Eram invitaţi la Peter la masă şi ne-am dus pană acolo cu trenul. Toată gara centrală era plină de ciudaţi – vin şi din ţările învecinate numai pentru o seară de droguri. Mereu simţi ceva în aer; nici aici nu scap de fumatul pasiv, dar acum e mult mai grav.
După cină ne-am plimbat pe Erasmus Bridge, peste râul Nieuwe Maas. Am fost la hotel New York, cândva sediul companiei Holland American Line, unde se aştepta şi de unde pleca vaporul din / spre USA şi una dintre puţinele clădiri ale Rotterdam-ului rămase întregi după bombardamentele din al doilea război mondial. Acum fosta sală de aşteptare este transformată într-un băruleţ cochet unde poţi mânca o plăcintă de mere delicioasă.
Şi l-am cunoscut pe Cristian. E plăcut ce simt acum, ce să mă mai gândesc la diferenţa de vârstă dintre noi (10 ani în plus, la mine). Cristian venise acolo ilegal, cu un an în urmă.
Fiecare trece cum poate peste dezamăgiri. Eu însă am făcut poate cel mai mare păcat cu putinţă. La un moment dat, cu ceva ani înainte de a ajunge în Zee, am refuzat să mai trăiesc. Atunci însă începusem să mă trezesc, să realizez anii pierduţi iar veselia lui, pofta lui de viaţă şi încrederea pe care o avea în reuşită, mi-au făcut bine.
Am închiriat o şalupă pentru a ne plimba prin port şi am putut admira clădirea KPN (reţea de telefonie mobilă) şi clădirea “Delftse Poort”, companie de asigurare, datând din 1991, ale cărei două blocuri-turn atrag atenţia datorită faptului că ambele lor feţe sunt făcute din sticlă.
Am mers apoi pe Aleea Stelelor, o stradă pe care sunt imprimate în asfalt palmele şi / sau tălpile diverselor staruri care au fost aici, pentru a junge în final la celebrele case cubice şi la blocul-pencil.
Peste câteva zile m-am întors singură la Rotterdam. Am avut o zi superbă, cu Cristian. Pe la 10.00 a venit să mă ia de la gară. Am mers la Blijdorp Zoo (Grădina Zoo), mi se părea interesant. Dar, nu mi-a plăcut, de fapt cred că nu voi mai merge curând la zoo să văd tristeţea animalelor ăstora ţinute aici. Interesant a fost Oceanium-ul, erau nişte canale de sticlă făcute prin apă, peştii înotau în jurul şi deasupra noastră. L-am ascultat pe Cristian povestind din viaţa lui acolo. Cu olandezii e mai greu să te împrieteneşti cu adevărat. Doar dacă eşti dispus să renunţi niţel la tine, să devii de-al lor. Sunt oameni interesanţi şi foarte deschişi la minte, poate chiar prea deschişi. Doar aici e permis orice, nu? (desigur, atâta timp cât îţi plăteşti taxele la stat). Nu ştiu însă să fie cu adevărat intimi cum suntem noi, latinii.
După-masă am închiriat două biciclete şi am plecat în Kralingse Plaslaan, un parc superb, cu lac şi mori de vânt şi unde am mâncat pannenkoeken (clătite olandeze).
Într-una din seri am colindat amândoi până noaptea târziu. Am fost mai întâi într-un bar în care se putea şi dansa, apoi în Baja Beach Club – un club normal pentru ei dar, atât de diferit de ceea ce am văzut pe la noi.
După plecarea de atunci din Olanda, cu Cristian nu am păstrat legătura. Mă mai întreb câteodată dacă o fi reuşit să-şi împlinească visul de a ajunge în America. La cât de hotărât era, probabil că da. 🙂
Cu Rotterdam-ul însă am rămas mult timp în contact. Am revenit de nenumărate ori, am făcut dese plimbări prin portul vechi dar şi prin cel nou, e cel mai mare port al lumii şi plimbarea cu Spido prin el nu e de ratat.
Şi apoi, de la Rotterdam poţi ajunge uşor, cu vaporaşul, la Kinderdijk, un camp cu mori de vant celebru în toata lumea pentru frumuseţea lui. Şi nu degeaba e aşa – prima oară când am fost acolo, am ajuns chiar spre apus şi a fost tare frumos. Am revenit ori de câte ori am putut, adică aproape în fiecare vizită a mea în Olanda, pentru că liniştea pe care o simţeam aici aducea întotdeauna pace în sufletul meu.
Sau la Hoek van Holland, la mare. Minunata Mare a Nordului, rece şi tocmai de aceea, atât de vie.
“Oostport (Poarte de Est). Sunt în Delft. Poate pentru ultima oară?
Pe de o parte simt durere când mă gândesc că nu voi mai veni aici, pe de alta, hm, viaţa merge mai departe, nu?”
Comment ça va
Comme ci, comme ci, comme ci, comme ça
Tu ne comprends rien à l’amour
Restez la nuit, restez toujours
Când aveam 15-16 ani versurile astea răsunau peste tot. O formaţie olandeză, The Shorts, cucerea Europa cu acest cântec. Erau idolii mei şi ai colegelor mele, 4 băieţi frumoşi pe care am avut ocazia să-i şi văd de două ori în concert, la Bucureşti. Pe vremea aceea Olanda părea ceva de neatins, de fapt orice ţară, orice era “de afară”, părea la fel.
Eram îndrăgostită de solist. Îl chema Hans şi locuia în Delft, un orăşel din Ţările de Jos despre care nu ştiam nimic, nici nu credeam că voi şti vreodată, dar care părea tărâmul meu de vis. Uneori, în sufletul meu, îndrăzneam să sper că mă voi duce cândva acolo (după Hans, desigur). Dar părea ceva de neîndeplinit …
15 ani mai târziu, când Hans era demult uitat, soarta a hotărăt să-mi mai dea o lecţie. Fratele meu a pornit prin lume şi s-a stabilit pentru o vreme la … Delft. 🙂
Iar 8 ani din viaţa mea oraşelul acesta vechi şi nou, cochet, elegant şi liniştit a fost o prezenţă constantă. Aici am trăit, am iubit (sau am crezut că am iubit), am suferit, am greşit, alţii au greşit şi ei, am înţeles, am crescut. Oriunde mă voi duce, orice voi face, Delft-ul va fi în mine, cu mine. Da, lumea e mare. Da, Olanda nu e singura ţară de pe hartă. Dar da, e atât de importantă pe harta mea …
Încă din prima mea seară acolo am plecat la plimbare cu bicicletele, împreună cu Călin şi cu Gabi. Nu mai mersesem pe biclă de ani buni dar e adevărat ce se spune, nu se uita niciodată, aşa că a fost destul de uşor. Priveam uimită la benzile speciale pentru ele, atât de fireşti totuşi, având în vedere că aici toată lumea, de la copii la bunici, se deplasează aşa. Ai prioritate mereu, sunt chiar şi stopuri speciale pentru biciclişti. Şi toţi merg atât frumos, parcă sunt născuţi să pedaleze. 🙂
Oraşul e minunat, plin de canale şi poduleţe şi e foarte, foarte curat.
În zilele următoare am mers zilnic spre centru pe canalul meu preferat (mi s-a lipit sufletul de el din clipa în care l-am descoperit), Buitenwatersloot. Mai întâi am vizitat Oude Kerk (Biserica Veche), cu turnul ei uşor înclinat, datând de pe la 1246 şi între zidurile căreia sunt înmormântaţi circa 400 de oameni, printre aceştia fiind fizicianul Anthony van Leeuwenhoek şi pictorul Johannes Vermeer. Pictura nu este un domeniu foarte cunoscut mie dar Vermeer m-a impresionat din prima clipă. Atât de tare încât vara trecută, când am avut şansa nesperată de a petrece trei săptămâni la New York, m-am dus la celebrul Metropolitan Museum of Art special pentru a vedea “Femeia cu ulciorul de apă” a lui Vermeer.
A urmat Nieuwe Kerk (Biserica Nouă). Are o istorie interesantă; se spune că prin ianuarie 1351 un călugăr, fratele Simon, a căzut în genunchi în squar-ul pieţii din Delft. Un anume Jan Col i-a adus nişte mâncare. Simon i-a spus: “Dragul meu frate, nu vezi tu Raiurile dechise?”. Amândoi au privit cerul şi, conform tradiţiei, au văzut o biserică de aur dedicată Fecioarei Maria. Fratele Simon a murit la puţin timp după întâmplare dar, în următorii 30 de ani, în aceeaşi zi din ianuarie, Jan Col a continuat să vadă o lumină strălucitoare pe locul respectiv. A fost convins că o biserică trebuia construită în acel loc şi a determinat consiliul oraşului să aprobe construcţia care a început în 1396. Biserica Nouă a devenit în timp foarte importantă pentru Olanda deşi legătura cu Casa de Orania Orange-Nassau (Casa Regală a Olandei) a dobândit-o mai mult sau mai puţin din întâmplare. Cu puţin timp înainte de a muri, William de Orania a ales Delft ca reşedinţă temporară, de aici conducând lupta împotriva ocupaţiei spaniole. Când a fost asasinat la Het Prisenhof în 1584, mormintele Casei de Orania din Breda erau de neatins, aceasta fiind încă în mâinile spaniolilor. Din acest motiv prinţul a fost înmormântat în Biserica Nouă, aceasta devenind de atunci ultimul loc de odihnă pentru toţi membrii Casei Regale.
Plimbându-mă apoi prin piaţa centrală, una dintre cele mai vechi şi mai mari pieţe din Olanda, am trecut pe Oude Manhuissteeg, unde se află casa în care s-a născut Vermeer, am adimirat statuia lui Hugo de Groot, care s-a născut în Delft şi care este considerat părintele fondator al legii internaţionale şi am continuat spre clădirea veche a Primăriei în spatele căreia se află fostul centru de comerţ din Delft cu Boterhuis (Casa Untului), Waag (Casa de cântărit), Vleeshal (Hala Cărnii) şi Visbanken (Boxele de peşte).
Trecând pe lângă una dintre casele Companiei Olandeze East India, care datează din 1631, am vizitat apoi Muzeul Armelor (de recomandat celor cu copii mici, se vor distra de minune) pentru a ajunge în vechiul port al Delft-ului. Vermeer stătea de partea cealaltă a canalului când a pictat faimoasa “Vedere din Delft” pe care am vazut-o ulterior la Maurithuis, în Haga.
Drumurile prin piaţa centrală, pe Buitenwatersloot, prin portul vechi s-au tot repetat de atunci. Dar, nici măcar o secundă nu şi-au pierdut din famec. M-am reîntors de fiecare dată cu drag, aşa cum te întorci în orice loc pe care-l simţi acasă. Atât de “în suflet” îmi sunt locurile acestea încât, atunci când a fost posibil, mi-am adus şi elevii aici într-o tabără (memorabilă aş spune).
Întotdeauna Zee va însemna ceva pentru mine. Cred că acolo am devenit cel mai mult eu. Au fost nişte ani buni în care mi-am petrecut verile pe nenumăratele ei canale şi deşi acum nu mai am de ce să o vizitez atât de mult, căci am schimbat malul oceanului, într-un fel şi acolo va fi acasă pentru mine. Canalele ei mi-au cunoscut mai ales tristeţea pentru ca pe acolo simţeam că mă liniştesc şi pe acolo fugeam când nu mai ştiam încotro s-o apuc. Am învăţat să mă cunosc în Zee, mi s-a deschis mintea şi am zărit orizontul; mi-am dat seama cât de mică sunt în lumea asta mare şi cât de neînsemnată pentru Univers. Cum toate merg mai departe neţinând cont de tine sau de durerea ta. Am învăţat să respect acolo şi să câştig respect, nu să îl cer şi să mă aştept să vină pur şi simplu. Am învăţat atâtea …
Lumea? O mare de cunoscut... 