A thought of the moment?

I do feel a lot lately. Few years ago there was a moment when I looked around me and I said: “Yes. I’m home”. I was always in search of some place to stay, to never leave. And for a moment, a couple of years moment, I thought I found it. But things are always changing so now this is not home anymore. I was happy here. I could be myself for a long time and I’m grateful for this. Sometime still I was unhappy here but until a while I could fight for my beliefs. Mostly because when I watched the balance between good and wrong, the good was clearly heavier. But in time, things changed. And now my balance seems to can not lean for sure to the good part. I feel again my old wish to just go, to change the place. My mother used to tell me often that it’s like I was born on the streets, not in such a great, normal family. That’s because I always want to go somewhere. Although now there are moments when I want just to stay in my room, reading a good book, in my heart yes, I want to go again. I want to see different places and to meet new people. I don’t think I can really have a place to call definitively home but, only the road as a home.

Life

So what is life?

That moment when you lie on the sand of Ontario Lake letting the sun to caresses you and listening to the waves?

That moment when you hide to your room asking yourself how will you manage such a strange envy?

That moment when you see your beautiful niece and she’s happy to see you and kisses you and hugs you? 

That moment when you ask yourself: now what? after you fight and fight, succeeding only enough to have the power to continue?

That moment when you drive on the wide highways of Canada thinking that Yes, you can do it. You can do anything if you are ready to.

That moment when you are so sad that you can not see any kind of light around.

That moment when you are so happy that you just stay, with eyes closed, smiling – you with yourself, feeling … So, this is the time to say “Thank You”.

That moment when you know that you have to go back. And you feel that you can not face again the injustice that is your reward for hard working. So, this is the moment to say “I did my best and there is nothing I can do. Thy will be done.”

Yes. I think that is.

Rugaciune

Rugăciunea stareţilor de la Optina

Doamne, dăruieşte-mi să primesc cu linişte sufletească tot ce îmi va aduce ziua de azi. Învredniceşte-mă să mă dau întru totul Sfintei Voiei Tale. În tot ceasul astăzi, povăţuieşte-mă şi în toate mă sprijineşte.

Oricare vor fi veştile pe care le voi primi în timpul zilei, învaţă-mă să le primesc cu sufletul liniştit şi întărit în credinţa că peste toate este Sfântă Voia Ta.

În toate faptele şi cuvintele mele, Tu călăuzeşte-mi simţurile. În toate întâmplările neaşteptate, nu mă lăsa să uit că totul vine de la Tine. Învaţă-mă să fiu deschis şi înţelept cu fiecare din mădularele familiei mele duhovniceşti, pe nimenea amărând, pe nimenea întristând.

Doamne, dă-mi putere să port osteneala zilei de astăzi şi toate întâmplările din vremea ei. Călăuzeşte-mi voia şi învaţă-mă să mă rog, să nădăjduiesc, să cred, să iubesc, să rabd şi să iert.

Amin.

Corect

Am făcut ceea ce era corect să fac.

Aşa a fost mereu. Mai pe ocolite, mai cu piedici, până la urmă am făcut ceea ce trebuie.

Şi acum, cu pustiul din suflet cum mă descurc?

Just a song

And I’d give up forever to touch you
Cause I know that you feel me somehow
You’re the closest to heaven that I’ll ever be
And I don’t want to go home right now

And all I can taste is this moment
And all I can breathe is your life
Cause sooner or later it’s over
I just don’t want to miss you tonight

And you can’t fight the tears that ain’t coming
Or the moment of truth in your lies
When everything seems like the movies
Yeah you bleed just to know your alive

And I don’t want the world to see me
Cause I don’t think that they’d understand
When everything’s made to be broken
I just want you to know who I am.

 

(thanks Mihaela)

Pe drum

Azi.

Doamne ajuta!

Undeva

14 august 2010

Te afli câteodată într-un loc unde simţi că ai putea rămâne o viaţă. Şi totuşi, ştii că a doua zi pleci. Accepţi.

Maturitate sau înfrângere?

Călătorie pe înserat

22 iulie 2010

Îmi place să călătoresc pe înserat. Să văd cum se schimbă cerul la apus.

Ca atunci când am zburat spre Turcia. Şi aproape mi-au dat lacrimile când, cu ochii lipiţi de geam, am urmărit lăsarea nopţii. Şi apoi coborârea lină pe deasupra munţilor ce, noaptea nereuşind încă să pună totală stăpânire, se vedeau foarte clar. Iar din loc în loc, câte o aşezare de nenumărate luminiţe îmi amintea unde sunt şi încotro mă duc.

Ca acum, pe drumul dinspre Montreal spre Toronto. Timp de aproape 3 ore am urmărit cerul. Ce minune … Nici nu ştiu când a trecut timpul. Trenul este dotat cu wi-fi dar cu frumuseţea de pe geam, cine mai are timp de internet?

Acum e noapte. Şi mai am încă o oră şi jumătate de mers.

Da, Canada e minunată.

Again, ‘There is a life out there…’

And, ‘Do I wanna go back?’

The answer now is ‘Maybe …’

Acasă

A venit vacanţa. Azi.

Abia acum simt că am timp să gândesc, să discern, să hotărăsc.

Să-mi dau seama cât de importanta e vorba aceea din bătrâni “sănătate să ai că restul se mai pot rezolva”.

Plouă.

Şi-mi amintesc de prima mea vară în Olanda. Prima oară când am plecat pentru doua luni din ţară şi perioada în care multe s-au schimbat în felul meu de a privi lumea.

Recent mi-am amintit momente pe care timp îndelungat am încercat să le ascund printr-un sertar al minţii.

Pe 14 iunie cred trebuia să mă întâlnesc cu cineva la Universitate. Ajunsesem prea devreme la întâlnire aşa că am coborât în pasaj să văd ce mai e pe acolo. Şi era. O expoziţie de fotografii şi de mărturii din 13-14 iunie 1990.

20 de ani.

Când s-au dus?

Şi mi-am amintit.

Eram studenta în anul I. Plină de vise şi de speranţe de schimbare dupa 1989. Cât timp Liga Studenţilor a fost in Piaţă  mă duceam şi eu uneori. Nu pot spune că am fost un participant activ la mişcările de atunci, mai degrabă ocazional dar susţineam cu tărie necesitatea adoptării punctului 8 al Proclamaţiei de la Timişoara. Simţisem destul de bine ce însemnau comunism şi securitate. Îmi doream să ştiu că toate astea or să dispara.

Pe 13 iunie după-masă am fost la facultate; trebuia să am un curs. Am găsit însă o atmosferă foarte încărcată, agitaţie, studenţii adunaţi în incinta facultăţii pentru că Marian fusese arestat. Se simţea în aer ca avea să se întâmple ceva. Bineînţeles cursurile s-au suspendat şi am fost trimişi acasă. Nu ştiam dacă să plec sau nu. La sfatul şi insitenţele unora dintre colegii mei până la urmă am decis să plec. Deja începea să se adune lume în piaţă şi se simţea conflictul în aer. Erau din ce în ce mai mulţi scutieri în zonă. Ceva nu era în regulă. Am pornit spre maşină. Nu înainte însă de a vedea şi de a auzi. Pe bulevard venea o coloană de oameni cu pancarde. O coloană mare, de la una din întreprinderile din Bucureşti. M-am oprit să văd pancardele şi să aud ce se striga. Şi da, auzeam foarte bine:

“NOI MUNCIM, NU GÂNDIM ! NOI MUNCIM, NU GÂNDIM !”

şi da, foarte clar şi tare

“MOARTE STUDENŢILOR !!!”

Am înlemnit.

Ca în transă am plecat.

A doua zi dimineaţa am văzut la televizor că venisera minerii. Am văzut ce “curăţenie” făceau la Universitate. Mi-am văzut colegii bătuţi.

Nu am înţeles.

N-am îndrăznit să ies din casa toată ziua. Eram STUDENTĂ. Ceea ce mă făcea un pericol pentru societate în acele momente.

Vineri l-am văzut pe Iliescu mulţumindu-le minerilor pentru spiritul civic de care au dat dovadă.

Apoi sâmbătă m-am dus la facultate. Aveam examen şi fusesem anunţaţi că totul se va desfăşura normal.

Şi când am intrat … Uşile sălilor de curs erau rupte. Geamurile de la dulapuri şi nu numai erau sparte. Cărţile făcute bucăţi şi aruncate pe jos. Desktopurile calculatoarelor numai cioburi. Bănci distruse.

Am plâns.

Şi de atunci s-a rupt ceva.

Acum, dupa atâţia ani, îmi dau seama că acela a fost momentul. Momentul în care, deşi am rămas,  mereu privind după rude, colegi sau prieteni care plecau, cu sufletul şi eu am plecat.

“Noi muncim, nu gândim ! “

De atunci am ramas fără “acasa” de ţară.

Nu sunt negustor

Nu, nu sunt.

Sunt profesor.

Şi fişa postului cuprinde obligativitatea de a oferi ştiinţă şi de a educa. Nu de a face compromisuri pentru a aduce bani. Pentru asta exista departamentul de marketing. Nu de a face tabere şi excursii pentru a obţine nişte resturi aruncate de cei care se gândesc numai la bani, ci de a a face tabere şi excursii cu un scop educativ şi pentru  folosul celor pentru care le fac. Ceea ce am şi facut, cu mult succes chiar, atunci când am crezut cu adevărat că trebuie şi că va folosi. Nu de a convinge elevii că trebuie sa rămână în această şcoală doar pentru ca eu să obţin un câştig material. Ci numai dacă simt că le-ar face bine să rămână aici şi toţi am avea de câştigat din asta. Asta este fişa postului pentru mine.

Nu, nu sunt negustor. Şi nici nu vreau sa fiu. Respect prea mult meseria de PROFESOR.