Acasă

A venit vacanţa. Azi.

Abia acum simt că am timp să gândesc, să discern, să hotărăsc.

Să-mi dau seama cât de importanta e vorba aceea din bătrâni “sănătate să ai că restul se mai pot rezolva”.

Plouă.

Şi-mi amintesc de prima mea vară în Olanda. Prima oară când am plecat pentru doua luni din ţară şi perioada în care multe s-au schimbat în felul meu de a privi lumea.

Recent mi-am amintit momente pe care timp îndelungat am încercat să le ascund printr-un sertar al minţii.

Pe 14 iunie cred trebuia să mă întâlnesc cu cineva la Universitate. Ajunsesem prea devreme la întâlnire aşa că am coborât în pasaj să văd ce mai e pe acolo. Şi era. O expoziţie de fotografii şi de mărturii din 13-14 iunie 1990.

20 de ani.

Când s-au dus?

Şi mi-am amintit.

Eram studenta în anul I. Plină de vise şi de speranţe de schimbare dupa 1989. Cât timp Liga Studenţilor a fost in Piaţă  mă duceam şi eu uneori. Nu pot spune că am fost un participant activ la mişcările de atunci, mai degrabă ocazional dar susţineam cu tărie necesitatea adoptării punctului 8 al Proclamaţiei de la Timişoara. Simţisem destul de bine ce însemnau comunism şi securitate. Îmi doream să ştiu că toate astea or să dispara.

Pe 13 iunie după-masă am fost la facultate; trebuia să am un curs. Am găsit însă o atmosferă foarte încărcată, agitaţie, studenţii adunaţi în incinta facultăţii pentru că Marian fusese arestat. Se simţea în aer ca avea să se întâmple ceva. Bineînţeles cursurile s-au suspendat şi am fost trimişi acasă. Nu ştiam dacă să plec sau nu. La sfatul şi insitenţele unora dintre colegii mei până la urmă am decis să plec. Deja începea să se adune lume în piaţă şi se simţea conflictul în aer. Erau din ce în ce mai mulţi scutieri în zonă. Ceva nu era în regulă. Am pornit spre maşină. Nu înainte însă de a vedea şi de a auzi. Pe bulevard venea o coloană de oameni cu pancarde. O coloană mare, de la una din întreprinderile din Bucureşti. M-am oprit să văd pancardele şi să aud ce se striga. Şi da, auzeam foarte bine:

“NOI MUNCIM, NU GÂNDIM ! NOI MUNCIM, NU GÂNDIM !”

şi da, foarte clar şi tare

“MOARTE STUDENŢILOR !!!”

Am înlemnit.

Ca în transă am plecat.

A doua zi dimineaţa am văzut la televizor că venisera minerii. Am văzut ce “curăţenie” făceau la Universitate. Mi-am văzut colegii bătuţi.

Nu am înţeles.

N-am îndrăznit să ies din casa toată ziua. Eram STUDENTĂ. Ceea ce mă făcea un pericol pentru societate în acele momente.

Vineri l-am văzut pe Iliescu mulţumindu-le minerilor pentru spiritul civic de care au dat dovadă.

Apoi sâmbătă m-am dus la facultate. Aveam examen şi fusesem anunţaţi că totul se va desfăşura normal.

Şi când am intrat … Uşile sălilor de curs erau rupte. Geamurile de la dulapuri şi nu numai erau sparte. Cărţile făcute bucăţi şi aruncate pe jos. Desktopurile calculatoarelor numai cioburi. Bănci distruse.

Am plâns.

Şi de atunci s-a rupt ceva.

Acum, dupa atâţia ani, îmi dau seama că acela a fost momentul. Momentul în care, deşi am rămas,  mereu privind după rude, colegi sau prieteni care plecau, cu sufletul şi eu am plecat.

“Noi muncim, nu gândim ! “

De atunci am ramas fără “acasa” de ţară.