Life

So what is life?

That moment when you lie on the sand of Ontario Lake letting the sun to caresses you and listening to the waves?

That moment when you hide to your room asking yourself how will you manage such a strange envy?

That moment when you see your beautiful niece and she’s happy to see you and kisses you and hugs you? 

That moment when you ask yourself: now what? after you fight and fight, succeeding only enough to have the power to continue?

That moment when you drive on the wide highways of Canada thinking that Yes, you can do it. You can do anything if you are ready to.

That moment when you are so sad that you can not see any kind of light around.

That moment when you are so happy that you just stay, with eyes closed, smiling – you with yourself, feeling … So, this is the time to say “Thank You”.

That moment when you know that you have to go back. And you feel that you can not face again the injustice that is your reward for hard working. So, this is the moment to say “I did my best and there is nothing I can do. Thy will be done.”

Yes. I think that is.

Rugaciune

Rugăciunea stareţilor de la Optina

Doamne, dăruieşte-mi să primesc cu linişte sufletească tot ce îmi va aduce ziua de azi. Învredniceşte-mă să mă dau întru totul Sfintei Voiei Tale. În tot ceasul astăzi, povăţuieşte-mă şi în toate mă sprijineşte.

Oricare vor fi veştile pe care le voi primi în timpul zilei, învaţă-mă să le primesc cu sufletul liniştit şi întărit în credinţa că peste toate este Sfântă Voia Ta.

În toate faptele şi cuvintele mele, Tu călăuzeşte-mi simţurile. În toate întâmplările neaşteptate, nu mă lăsa să uit că totul vine de la Tine. Învaţă-mă să fiu deschis şi înţelept cu fiecare din mădularele familiei mele duhovniceşti, pe nimenea amărând, pe nimenea întristând.

Doamne, dă-mi putere să port osteneala zilei de astăzi şi toate întâmplările din vremea ei. Călăuzeşte-mi voia şi învaţă-mă să mă rog, să nădăjduiesc, să cred, să iubesc, să rabd şi să iert.

Amin.

Cartofii din rucsac (preluare de pe net)

Într-o zi, profesorul ne-a cerut  să aducem la şcoală nişte cartofi cruzi şi o pungă de plastic.

Ne-a spus să punem în punga de plastic câte un cartof pentru fiecare persoană faţă de care avem resentimente şi să-i scriem numele.

Ne-a cerut ca timp de o săptămână să cărăm sacoşa cu cartofi în rucsac peste tot unde mergem. Unii dintre cartofi erau cu adevărat grei!

Fireşte, cartofii au început să se strice cu timpul…

Efortul de a căra sacoşa asta permanent mi-a demonstrat clar cât de mare era greutatea pe care o purtam zi de zi în viaţa mea şi în inimă din cauza ranchiunei şi resentimentelor.

Deoarece eram mereu atent să nu uit sacoşa, mi-am dat seama că neglijam lucruri care erau mai importante pentru mine.

Exerciţiul acesta m-a făcut să mă gândesc la preţul pe care îl plătem pentru că nu puteam să iert ceva care deja se întâmplase şi pe care nu-l mai puteam schimba.

De multe ori credem că iertarea este un cadou pentru celălalt, fără să ne dăm seama că noi suntem primii care beneficiem de pe urma iertării.

Toţi purtăm cartofi care putrezesc în “rucsacul” nostru sentimental.

Neputinţa de a ierta este ca un venin pe care îl luăm zilnic, picătură cu picătură, şi care sfârşeşte prin a ne otrăvi.

De multe ori, este nevoie să te ierţi mai întâi pe tine însuţi pentru toate lucrurile care nu s-au întâmplat aşa cum ţi-ai fi dorit să se întâmple.

Iertarea ne eliberează de greutăţi care ne amărăsc sufletul şi ne îmbolnăvesc trupul.

Să ierţi nu înseamnă să fii de acord cu ce s-a întâmplat sau să aprobi acel lucru.

A ierta nu înseamnă să încetezi să acorzi importanţă celor întâmplate, nici să dai dreptate celui care te-a rănit.  

Înseamnă pur şi simplu să laşi deoparte acele gânduri negative care îţi produc durere şi supărare.

Iertarea se bazează pe acceptarea a ceea ce s-a întâmplat.

Iertarea rupe lanţurile şi te eliberează cu adevărat Hotărăşte-te chiar azi să ierţi!

“Iertarea este calitatea celor curajoşi. Doar cel care este suficient de puternic pentru a ierta o ofensă ştie să iubească” (Gandhi)

Regret

Aş fi vrut ca lucrurile să fie altfel pentru tine…

O singură data nu am urmat calea-mi de o viaţă, ce mi-a adus atâtea necazuri dar şi multă împăcare după trecerea vijeliei: CALEA INIMII. O singură dată m-am temut puţin de gura lumii şi mi-am zis că poate au dreptate cei care susţin necesitatea compromisului. O singură dată nu mi-am urmat instinctul, cumva de teama consecinţelor. Şi am dat un sfat prost.

Deşi, personal, consider că sfaturile nu sunt cerute pentru a fi neapărat urmate ci pentru a avea o mai bună perspectivă şi a putea alege mai bine, responsabilitatea alegerii fiind a fiecăruia, totuşi cumva, pe undeva, parcă mă simt vinovată. Şi îmi pare rău. Îmi pare rău că am susţinut ceva în care nu credeam cu toată inima ci doar părea la îndemână, iar comoditatea şi oboseala luptei şi-au spus cuvântul.

Lucrurile nu mai pot fi însă schimbate acum. Poate doar prin rugăciune. Înţelepciune. Şi, desigur, sperând. Iar dacă schimbarea nu vine, înţelegând şi acceptând că poate asta este voia şi nu ne este dat să avem toate explicaţiile.

Despre Taina Căsătoriei (Pr. Arsenie Papacioc)

– Care sunt condiţiile de întemeiere a unei familii?

– Dragii mei, o căsnicie se poate întemeia pe o iubire adevărată şi pe o coordonată exclusiv crestină. E o mare greşeală să te îndrăgosteşti de un băiat sau de o fată, şi punem problema căsătoriei pentru că mi-e drag de el sau de ea. Nu, nu. Trebuie văzut, cât de cât, dacă sunt străbătuţi de fiorii sfintei răspunderi pe care o cere căsătoria. Pentru că o femeie care se căsătoreste, ea va naşte şi ea trebuie să re-nască copilul, prin educatie. Deci trebuie să fie foarte pregătită. Asta e verigheta, care se şi dă: iubirea celuilalt către celălalt. Adică iubirea nu are nici început, nici sfârsit – asta ar fi semnificatia verighetei.

– Cum putem şti că partenerul e cel pe care ni-l dăruieşte Dumnezeu?

– Trebuie să simţi că celălalt e pentru tine. Există o fortă nevăzută în tine, cu care simţi că acesta este… cel ce este. Îl vezi cum se manifestă, îi vezi naivitatea celuilalt, cuminţenia, dorinţa de a se dărui, dar nu doar numai pentru plăceri; pentru că, de multe ori, dorinţa acoperă scopurile. Adică, domnule, nu mai tin cont de nimic, ne iubim. Ca până la urmă să-şi pună problema despărţirii, pentru că nu-i mai convine, pentru că s-au consumat curiozitătile şi au apărut alte împrejurări ispititoare. Să aibă, deci, o identitate creştină, un eroism de a-şi menţine această identitate.

Căsătoria în sine trebuie să se facă după cum spune proverbul: ori bine, ori deloc! – fiindcă este în slujba unui ideal, nu în slujba plăcerilor numaidecât. Iubirea, căsătoria care urmează, dacă nu slujeşte unor idealuri mai înalte – chiar necăsătorit, dar mai ales căsătorit – sigur că nu ajungi la nimic pozitiv: nu faci decât să pierzi un timp atât de scump.

– Ne puteţi spune care este scopul ascultării în viaţa de familie?

– Dacă este iubire lucrurile se rezolvă de la sine: se uită unul la altul şi ştiu ce au de făcut.

– De ce se spune că bărbatul este cap femeii?

– Şi femeia ce este, dacă bărbatul este cap? Unde este situată faţă de cap?

Între cei doi soti nu există grad de rudenie. Dacă bărbatul este capul, femeia este tot cap. Trebuie să se supună unul faţă de altul; fiindcă sunt foarte dese situaţiile în care bărbatul o întreabă şi-şi ascultă femeia.

Ei trebuie să se iubească. Dacă nu se iubesc, relaţia dintre soţi este numai o ordinară gâlceavă.

Dacă bărbatul este cap, femeia este inima! Şi inima este mai mult decât orice, este adâncul cel mai adânc al fiinţei omenesti, este chiar locul unde Dumnezeu şi-a făcut locaş. Şi dacă ea este inima, e şi el inimă, fiindcă iubirea armonizează căsnicia.

Iubirea răspunde la toate întrebările: iubirea aduce prunci, care dau valoare nemaipomenită căsniciei – zâmbetul lor -, şi creează unitate nezdruncinată familiei.

Am cununat odată pe cineva şi, când am ajuns la rugăciunea unde preotul spune: “Iar femeia să asculte de bărbat!”, toată lumea s-a uitat la mireasă şi mireasa a plecat capul. Mie nu mi-a convenit acest moment. Dar am tăcut până mi-a venit vremea la predică şi i-am spus: “Am constatat că lumea n-a fost atentă la cuvintele de mai înainte care spuneau că bărbatul este dator să-şi iubească sotia. Dragă mireasă, dacă nu te iubeste, să nu-l asculti!” Să nu ne jucăm cu cuvintele! Fata nu e numai o jucărie de pat sau o jucărie de bucătărie. Femeia, cu gingăşia ei: “esprit de finesse”, e liberă şi nu o să asculte la infinit de un nepăsător. Ca femeia bună nu e nimic mai bun, şi ca femeia rea nu e nimic mai rău. Deci trebuie cu orice chip să o faci bună.

Vă mai spun ceva: Mama naşte, mama renaşte, ea se ocupă de copii. Şi, desigur, foloseşte cea mai frumoasă metodă din instinct, din iubire: îl îngăduie pe copil orice ar face acesta. Dacă băiatul e năvalnic, viteaz, i-a intrat în cap să cucerească lumea, de ce să nu? Dar în întâlnirea cu prietenii el începe să se vadă inferior, pentru că la primul contact cu lumea n-a biruit, şi se întoarce plângând la mama sa. Aceasta îi spune: “Nu, puiul mamii, tu eşti împărat, tu ai să cuceresti lumea!” Astfel, mama îi dă continuu sentimentul de erou. Ea nu face lucrul acesta pentru că a învăţat undeva, ci pentru că-l iubeşte şi pentru că nu vrea să-l vadă un prost.

Nu ştiu dacă aţi citit o poezie scrisă de regina Elisabeta (Carmen Sylva), soţia regelui Carol I: “De veţi auzi de un erou care a cucerit în războaie şi în urma lui a făcut dreptate, să ştiţi că a avut o mamă bună;/ De veţi auzi de un erou care a viersuit şi versul lui a schimbat sensuri de viaţă şi frumuseţi şi înflăcărări de inimă, să ştiţi că a avut o mamă bună!”, şi tot aşa vreo şapte eroi de felul acesta. Ei, mi-a plăcut enorm! Aceasta este fata pe care trebuie să o avem, să o pregătim, mai ales dacă e preoteasă, căci multe fete o întreabă pe preoteasă anumite intimităti femeieşti, mai repede decât pe preot.

Broadway

Au fost lucruri pe care mi le-am dorit din tot sufletul dar, n-au fost să fie.

Au fost dezamăgiri şi multe, foarte multe trădări. Aşa a fost să fie.

Dar au fost situaţii, locuri şi oameni ce păreau doar vise. Şi totuşi, au devenit realitate.

Mulţumesc, Doamne!

Credinţă

Am fost ieri la un botez. Mama, româncă în vârstă cam de 19 ani, deosebit de frumoasă, dependentă de droguri. Tatăl, canadian, drog dealer. O poveste tristă pe care o simţi din plin atunci când o priveşti în ochi pe mama fetei. Dar, poate o altă mărturie a puterii credinţei? Fata a fost un copil de excepţie, un mare talent, balerină, pianistă. Pe la 16 ani a început să se drogheze, aşa, cică în glumă, că doar toţi prietenii ei fumau niţică marijuana şi, DESIGUR (???), nu e nimic rău în asta …

A urmat declinul. Părinţii ei, nişte oameni cu mare credinţă, au încercat să lupte cu amarul, cu deznădejdea, când au înţeles ce se întâmplă. Uneori însă, aşa cum am mai spus, răul învinge. De fapt, are impresia că învinge. În cele din urmă, fata a dispărut de acasă. Nu au ştiut de ea ceva vreme, au căutat-o, cu poliţie, fără poliţie, cum au putut, fără să se dea înapoi de la nimic dar, mai ales, fără să-şi piardă credinţa puternică în Dumnezeu şi în puterea Lui. După un timp, au găsit-o. Cel care o făcuse dependentă de droguri, un bărbat cam cu 30 de ani mai mare ca ea, o luase de tot la el. El a fost arestat, ea a revenit acasă. Cu drogurile în sânge. Pentru a o scăpa definitiv poate e deja prea târziu. El a revenit după un timp, relaţia lor a fost reluată. Părinţii au ales să ierte şi, cu credinţă, să aibă răbdare şi înţelegere. L-au primit în familia lor, n-au vrut să îi impună fetei propria voinţă ci, mai degrabă, să îi fie alături şi să-şi pună nădejdea în Dumnezeu. Şi relaţia a continuat, culminând cu naşterea unui băieţel sănătos şi frumos care le aduce multă lumină în ochi. Nu ştiu dacă fata va scăpa vreodată cu adevărat de droguri, chiar dacă pentru moment pare să se fi oprit; lupta e foarte grea. În ochii tatălui copilului se vede urma unui zâmbet luminos când îşi priveşte băiatul dar, atât de nepotrivit pe chipul lui! Părinţii fetei par să-şi fi găsit o cale spre împăcare, o anume linişte interioară, tristeţea însă o simţi undeva, acolo, ascunsă de ochi. Au multă credinţă şi smerenie, nu se plâng şi nu renunţă la luptă.

Cât de mult putem învăţa de la ei!

Mesaj de luat în seamă

(preluare de pe email – autor anonim)

O profesoară din New York s-a hotărât să-i onoreze pe toţi absolvenţii liceului, spunându-le însemnătatea pe care a avut-o fiecare dintre ei.

Ea l-a chemat pe fiecare elev în faţa clasei, pe rând. Întâi, a spus fiecăruia ce însemnătate a avut pentru ea şi şi pentru clasă. Apoi, a dat fiecăruia o panglică albastră, imprimată cu litere aurii, pe care scria ” Cine sunt eu contează (face diferenţa) ! ”

După aceea, profesoara a decis să realizeze un proiect al clasei, să vadă ce impact ar avea recunoaşterea asupra unei comunităţi. I-a dat fiecărui elev încă trei panglici şi i-a instruit să meargă şi să continue această ceremonie. Unul dintre băieţii din clasă s-a dus la un tânăr director dintr-o companie din apropiere şi l-a “premiat” pentru că l-a ajutat cu planificarea carierei. I-a pus panglica pe cămaşă şi apoi i-a mai dat două panglici spunându-i: ” Facem un proiect de clasă pe tema recunoaşterii meritelor şi ne-ar plăcea să mergeţi să găsiţi pe cineva pe care să-l apreciaţi şi să-i daţi o panglică albastră “.

Mai târziu, în acea zi, directorul s-a dus la şeful lui, care avea reputaţia de a fi un tip morocănos. I-a spus că îl admiră cu adevărat pentru că e un geniu creativ. Acesta a părut foarte surprins. Tânărul l-a întrebat dacă ar acepta în dar panglica albastră şi dacă îi permite să i-o pună în piept. Şeful i-a răspuns: “Ei bine, sigur”. Apoi tânărul l-a întrebat, oferindu-i ultima panglică, “Vreţi să luaţi această panglică şi să o daţi altcuiva în semn de apreciere? Adolescentul care mi-a dat-o are un proiect la şcoală şi vrem să ducem mai departe această ceremonie a panglicilor albastre, să vedem cum afecteaza ea oamenii.”

În acea seară, şeful a venit acasă şi s-a aşezat împreună cu fiul său de 14 ani. A spus: “Cel mai incredibil lucru mi s-a întâmplat astăzi. Eram în biroul meu şi unul dintre angajaţii mei a intrat şi mi-a zis că mă admiră şi mi-a dat o panglică albastră pentru că sunt un geniu creativ. Imaginează-ţi! El crede că sunt un geniu creativ! Apoi mi-a pus în piept o panglică albastră pe care scrie “Cine sunt eu contează (face diferenţa)!”. Mi-a dat o altă panglică şi mi-a cerut să găsesc pe altcineva pe care îl apreciez. În timp ce mă întorceam acasă, am început să mă gândesc pe cine aş putea aprecia şi oferi această panglică şi m-am gandit la tine. Vreau să te apreciez pe tine. Zilele mele sunt confuze şi când vin acasă nu prea îţi dau atenţie. Ţip la tine pentru că nu iei note suficient de bune la şcoală şi pentru dormitorul tău dezordonat. Cumva, în seara asta, am vrut doar să mă aşez aici şi, ei bine, doar să te fac să ştii că tu chiar contezi pentru mine. Alături de mama ta, tu eşti cea mai importantă persoană din viaţa mea. Eşti un puşti minunat şi te iubesc!”

Emoţionat, băiatul a izbucnit în hohote de plâns şi nu se mai putea opri. Întregul corp îi tremura. S-a uitat la tatăl său şi i-a zis printre lacrimi: “Tata, astă-seară, mai devreme, stăteam în camera mea şi am scris o scrisoare pentru tine şi mama, explicându-vă de ce a trebuit să îmi iau viaţa şi vă rugam să mă iertaţi. Aveam de gând să mă sinucid în noaptea asta, după ce voi veţi fi adormit. Chiar am crezut că nu iţi pasă deloc, de nimic. Scrisoarea e sus. Nu cred că voi mai avea nevoie de ea.”

Şeful s-a întors la lucru un om schimbat. Nu mai era un morocănos şi s-a asigurat că toţi angajaţii lui află că într-adevar contează. 

Directorul junior a ajutat mulţi alţi oameni în planificarea carierei, unul fiind fiul şefului său şi nu a uitat să le spună că fac diferenţa în viaţa lui.

În plus, elevul şi colegii săi de clasă au învăţat o lecţie valoroasă: “Cine esti CHIAR conteaza (face diferenta).”

Cine esti chiar conteaza (face diferenta) si am vrut sa stii asta. Iti predau panglica albastra.

Lupii

„Ceilalţi lupi m-ar sfâşia dacă ar şti că urletul meu e în realitate un plâns.” (Octavian Paler – Scrisori imaginare)

Uneori stau şi mă gândesc că vorba “Să ai grija ce-i ceri lui Dumnezeu că s-ar putea să primeşti” e una dintre cele mai înţelepte pe care le-am auzit. Când eram mică mă rugam pentru două lucruri. Unul a fost să văd lumea … şi am văzut.

Al doilea era să cunosc cât mai mulţi oameni, să le ştiu poveştile, să-i înţeleg . Şi am cunoscut.

Oricât am încercat să evit, mai devreme sau mai târziu loviturile au venit. Probabil că e adevărat, aşa cum se spune, cât de bun ţi-ar fi un prieten, în cele din urmă te va răni. Şi ştiu că ar trebui să ierţi, creştineşte vorbind. Sunt de acord cu asta. Nu poţi s-o faci însă la nesfârşit. Din păcate, astfel dovedim încă o dată (dacă mai era necesar) că suntem oameni, nu sfinţi.

Câteodată simt că nu mai pot continua pe un anume drum. Si atunci îl schimb. Nu mă revolt – asta făceam mai demult, până să înţeleg că nu e decât un consum inutil de energie; nu mă cert, nici nu întorc şi celălalt obraz. Dar, plec.

Lumea e nemărginită, drumurile sunt nenumărate. Atât timp cât direcţia e clară, închiderea unui drum nu înseamnă decât deschiderea altuia.

Bye!

Experienţă

Cu ani în urmă fumam. Dar fumam aşa, mai mult prin apartenenţă la un grup. Eram prin liceu şi m-am ales cu un viciu ce m-a însoţit ceva vreme. 🙂

Până-ntr-o vară, la sfârşitul facultăţii, prima oară când am ieşit în occident. Mergeam în Franţa cu autocarul. Nu trecuseră mulţi ani de la schimbarea regimului iar eu aveam încă mentalitatea trecută. Credeam în superioritatea românilor asupra lumii şi eram convinsă de nenorocirile pe care le aducea occidentul …

În autocar era şi un călugăr; avea aceeaşi destinaţie cu noi. Ba chiar am petrecut ceva vreme împreună în Franţa noi, gaşca cu care eram, şi dânsul. Era tânăr şi a ştiut să ni se apropie, sau să ne apropie. Şi într-o zi ne-a anunţat că va ţine o liturghie ortodoxă într-o capelă a unei biserici catolice din apropiere. Ne-a spus că dacă vrem să ne spovedim şi să ne împărtăşim ne stă la dispoziţie. Nu mai făcusem niciodată asta; în vremurile celelalte nu se vorbea despre religie în casa mea, nu prea ştiam de nici unele. Dar aveam sufletul greu, şi trist. Aşa că m-am dus. Nu prea ştiam la ce să mă aştept şi nici acum nu mai ştiu cum s-a întâmplat dar, deodată am început să spun. De toate. Toate. Şi de vina pe care simţeam că o am dar şi neputinţa pentru ceea ce n-am putut schimba şi simţeam, vedeam, durerea părintelui când mă asculta; ştiam efectiv că suferă alături de mine. Când am terminat, am ştiut şi că s-a terminat. Că de acum puteam merge mai departe, fără balast. “Mai ai ceva de spus? Sau de mărturisit?” m-a întrebat stins părintele. Atunci am spus “A, da. Fumez. Dar de acum mă las.” Şi m-am lăsat. N-am mai fumat niciodată, n-am mai simţit niciodată nevoia ba mai mult, suport foarte greu fumul de ţigară. 🙂

Dar nu ăsta e sfârşitul poveştii; poate nici nu există vreunul.

În noaptea aceea am adormit cu sufletul senin, zâmbind. Şi la un moment dat, am deschis ochii. Nici n-am simţit când a trecut noaptea. Dormeam cu faţa spre o fereastră aşa încât, când m-am trezit am zărit îngemănarea nopţii cu ziua. Am urmărit cum ziua câştiga teren simţindu-mă, la propriu, atât de uşoară încât parcă pluteam cumva deasupra patului. Minunea spovedaniei? Şi am ştiut că atunci, în acel moment, viaţa mea reîncepe.