Rotterdam

În zori am pornit. 20 de minute, atât durează drumul de la Delft la Rotterdam cu trenul. Priveam. Toţi în jurul meu făceau câte ceva: citeau, scriau; nu se pierde timpul. La ei călătoria cu trenul e ceva normal, îl folosesc zilnic, ca pe metrou. Dar este un timp în care fizic stau. Totuşi, nu trebuie risipit, de aceea îi vezi mereu activi; numai eu, ca un veritabil turist, contemplam peisajul de pe fereastră. Atât de cunoscut deja dar, atât de plăcut de fiecare dată.

Va fi oare ultimul drum spre Rotterdam?

Mi-e dor, dar inima mi-e grea. Aş vrea să merg, aş vrea să stau. Abia aştept sa fiu din nou acolo şi totuşi, la gândul că poate e pentru ultima dată, ochii mi se umplu de lacrimi.

Am ajuns …

Cobor.

Să mă întorc? Prea mă duc cu sentimentul că e pentru a spune “La revedere”. Poate dacă plec acum nu mă voi mai gândi niciodată că am văzut Rotterdam-ul pentru ultima oară. Dar, pornesc. Gara e în construcţie, adică modernizare. Nu mai e mult până când lucrările se vor termina. Am intrat curând în zona de shopping, celebră în toată Olanda. Întârziam în fiecare magazin doar, doar nu voi ajunge. Dar înaintam. Acum, la intersecţie, dacă fac dreapta, îl voi vedea … Erasmus Bridge, simbolul Rotterdam-ului. Mândru, maiestos, alb şi o adevărată nebunie când îl traversezi cu bicicleta şi, de la jumătatea lui, iţi dai drumul la vale cu vântul ca motor. Ma doare atât de tare sufletul că abia mai merg. Nu pot; nu vreau să-l văd acum, nu vreau să-i spun vreodată “Adio”.

 

Şi n-am putut. Nu m-am dus şi deci, nu l-am văzut pentru ultima oară . 🙂 Am făcut cale întoarsă atunci, m-am urcat în primul tren de frică să nu mă prindă un “La revedere” în subconştient.  Şi când îmi amintesc …

 

Prima impresie nu a fost prea plăcută. Sâmbătă seara, la doar două zile după ce sosisem pentru prima oară în Olanda. Eram invitaţi la Peter la masă şi ne-am dus pană acolo cu trenul. Toată gara centrală era plină de ciudaţi – vin şi din ţările învecinate numai pentru o seară de droguri. Mereu simţi ceva în aer; nici aici nu scap de fumatul pasiv, dar acum e mult mai grav.

După cină ne-am plimbat pe Erasmus Bridge, peste râul Nieuwe Maas. Am fost la hotel New York, cândva sediul companiei Holland American Line, unde se aştepta şi de unde pleca vaporul din / spre USA şi una dintre puţinele clădiri ale Rotterdam-ului rămase întregi după bombardamentele din al doilea război mondial. Acum fosta sală de aşteptare este transformată într-un băruleţ cochet unde poţi mânca o plăcintă de mere delicioasă.

Şi l-am cunoscut pe Cristian. E plăcut ce simt acum, ce să mă mai gândesc la diferenţa de vârstă dintre noi (10 ani în plus, la mine). Cristian venise acolo ilegal, cu un an în urmă.

Fiecare trece cum poate peste dezamăgiri. Eu însă am făcut poate cel mai mare păcat cu putinţă. La un moment dat, cu ceva ani înainte de a ajunge în Zee, am refuzat să mai trăiesc. Atunci însă începusem să mă trezesc, să realizez anii pierduţi iar veselia lui, pofta lui de viaţă şi încrederea pe care o avea în reuşită, mi-au făcut bine.

Am închiriat o şalupă pentru a ne plimba prin port şi am putut admira clădirea KPN (reţea de telefonie mobilă) şi clădirea “Delftse Poort”, companie de asigurare, datând din 1991, ale cărei două blocuri-turn atrag atenţia datorită faptului că ambele lor feţe sunt făcute din sticlă.

Am mers apoi pe Aleea Stelelor, o stradă pe care sunt imprimate în asfalt palmele şi / sau tălpile diverselor staruri care au fost aici, pentru a junge în final la celebrele case cubice şi la blocul-pencil.

Peste câteva zile m-am întors singură la Rotterdam. Am avut o zi superbă, cu Cristian. Pe la 10.00 a venit să mă ia de la gară. Am mers la Blijdorp Zoo (Grădina Zoo), mi se părea interesant. Dar, nu mi-a plăcut, de fapt cred că nu voi mai merge curând la zoo să văd tristeţea animalelor ăstora ţinute aici. Interesant a fost Oceanium-ul, erau nişte canale de sticlă făcute prin apă, peştii înotau în jurul şi deasupra noastră. L-am ascultat pe Cristian povestind din viaţa lui acolo. Cu olandezii e mai greu să te împrieteneşti cu adevărat. Doar dacă eşti dispus să renunţi niţel la tine, să devii de-al lor. Sunt oameni interesanţi şi foarte deschişi la minte, poate chiar prea deschişi. Doar aici e permis orice, nu? (desigur, atâta timp cât îţi plăteşti taxele la stat). Nu ştiu însă să fie cu adevărat intimi cum suntem noi, latinii.

După-masă am închiriat două biciclete şi am plecat în Kralingse Plaslaan, un parc superb, cu lac şi mori de vânt şi unde am mâncat pannenkoeken (clătite olandeze).

Într-una din seri am colindat amândoi până noaptea târziu. Am fost mai întâi într-un bar în care se putea şi dansa, apoi în Baja Beach Club – un club normal pentru ei dar, atât de diferit de ceea ce am văzut pe la noi.

După plecarea de atunci din Olanda, cu Cristian nu am păstrat legătura. Mă mai întreb câteodată dacă o fi reuşit să-şi împlinească visul de a ajunge în America. La cât de hotărât era, probabil că da. 🙂

Cu Rotterdam-ul însă am rămas mult timp în contact. Am revenit de nenumărate ori, am făcut dese plimbări prin portul vechi dar şi prin cel nou, e cel mai mare port al lumii şi plimbarea cu Spido prin el nu e de ratat.

Şi apoi, de la Rotterdam poţi ajunge uşor, cu vaporaşul, la Kinderdijk, un camp cu mori de vant celebru în toata lumea pentru frumuseţea lui. Şi nu degeaba e aşa – prima oară când am fost acolo, am ajuns chiar spre apus şi a fost tare frumos. Am revenit ori de câte ori am putut, adică aproape în fiecare vizită a mea în Olanda, pentru că liniştea pe care o simţeam aici aducea întotdeauna pace în sufletul meu.

Sau la Hoek van Holland, la mare. Minunata Mare a Nordului, rece şi tocmai de aceea, atât de vie.

În gândurile mele acesta este

My Rotterdam: