Childe Harold (Lord Byron)

Eu lumii n-am dorit să-i smulg ovaţii,

Eu n-am iubit-o, ea nu m-a iubit,

Nu i-am cinstit nici idoli, nici magnaţii,

Stând în genunchi, ori doar zâmbind silit.

Cu alţii-n cor pe nimeni n-am slăvit,

Eram în lume, dar de ea străin,

De gândurile ei străine răvăşit.

Şi-aş fi rămas la fel, dar anii vin,

Şi trec, şi mai bătrân, te-mpaci cu-al tău destin.

Orgoliu (Nina Cassian)

N-am timp să dau tuturor o dovadă

a marilor, uimitoarelor mele virtuţi.

Cine are ochi de văzut, să vadă!

Altminteri, ochii mei rămân necunoscuţi.

 

Sunt unii care întâlnindu-mă au spus

“Bine-ai venit în viaţa mea, minune!”

Sunt alţii care n-au avut ce spune

Şi-am plecat de la ei, mai departe, în sus.

 

Timpul e iute, mai am câte un dar de preţ

Şi caut destinatari sub stele.

S-ar putea să-i caut în zadar
Şi-am să mă-ngrop cu bogăţiile mele.

 http://www.trilulilu.ro/voievodul/15b8ae5e723ec2

Delft

“Oostport (Poarte de Est). Sunt în Delft. Poate pentru ultima oară?

Pe de o parte simt durere când mă gândesc că nu voi mai veni aici, pe de alta, hm, viaţa merge mai departe, nu?”

Comment ça va
Comme ci, comme ci, comme ci, comme ça
Tu ne comprends rien à l’amour
Restez la nuit, restez toujours

Când aveam 15-16 ani versurile astea răsunau peste tot. O formaţie olandeză, The Shorts, cucerea Europa cu acest cântec. Erau idolii mei şi ai colegelor mele, 4 băieţi frumoşi pe care am avut ocazia să-i şi văd de două ori în concert, la Bucureşti. Pe vremea aceea Olanda părea ceva de neatins, de fapt orice ţară, orice era “de afară”, părea la fel.

Eram îndrăgostită de solist. Îl chema Hans şi locuia în Delft, un orăşel din Ţările de Jos despre care nu ştiam nimic, nici nu credeam că voi şti vreodată, dar care părea tărâmul meu de vis. Uneori, în sufletul meu, îndrăzneam să sper că mă voi duce cândva acolo (după Hans, desigur). Dar părea ceva de neîndeplinit …

15 ani mai târziu, când Hans era demult uitat, soarta a hotărăt  să-mi mai dea o lecţie. Fratele meu a pornit prin lume şi s-a stabilit pentru o vreme la … Delft. 🙂

Iar 8 ani din viaţa mea oraşelul acesta vechi şi nou, cochet, elegant şi liniştit a fost o prezenţă constantă. Aici am trăit, am iubit (sau am crezut că am iubit), am suferit, am greşit, alţii au greşit şi ei, am înţeles, am crescut. Oriunde mă voi duce, orice voi face, Delft-ul va fi în mine, cu mine. Da, lumea e mare. Da, Olanda nu e singura ţară de pe hartă. Dar da, e atât de importantă pe harta mea …

Încă din prima mea seară acolo am plecat la plimbare cu bicicletele, împreună cu Călin şi cu Gabi. Nu mai mersesem pe biclă de ani buni dar e adevărat ce se spune, nu se uita niciodată, aşa că a fost destul de uşor. Priveam uimită la benzile speciale pentru ele, atât de fireşti totuşi, având în vedere că aici toată lumea, de la copii la bunici, se deplasează aşa. Ai prioritate mereu, sunt chiar şi stopuri speciale pentru biciclişti. Şi toţi merg atât frumos, parcă sunt născuţi să pedaleze. 🙂

Oraşul e minunat, plin de canale şi poduleţe şi e foarte, foarte curat.

În zilele următoare am mers zilnic spre centru pe canalul meu preferat (mi s-a lipit sufletul de el din clipa în care l-am descoperit), Buitenwatersloot. Mai întâi am vizitat Oude Kerk (Biserica Veche), cu turnul ei uşor înclinat, datând de pe la 1246 şi între zidurile căreia sunt înmormântaţi circa 400 de oameni, printre aceştia fiind fizicianul Anthony van Leeuwenhoek şi pictorul Johannes Vermeer. Pictura nu este un domeniu foarte cunoscut mie dar Vermeer m-a impresionat din prima clipă. Atât de tare încât vara trecută, când am avut şansa nesperată de a petrece trei săptămâni la New York, m-am dus la celebrul Metropolitan Museum of Art special pentru a vedea “Femeia cu ulciorul de apă” a lui Vermeer.

A urmat Nieuwe Kerk (Biserica Nouă). Are o istorie interesantă; se spune că prin ianuarie 1351 un călugăr, fratele Simon, a căzut în genunchi în squar-ul pieţii din Delft. Un anume Jan Col i-a adus nişte mâncare. Simon i-a spus: “Dragul meu frate, nu vezi tu Raiurile dechise?”. Amândoi au privit cerul şi, conform tradiţiei, au văzut o biserică de aur dedicată Fecioarei Maria. Fratele Simon a murit la puţin timp după întâmplare dar, în următorii 30 de ani, în aceeaşi zi din ianuarie, Jan Col a continuat să vadă o lumină strălucitoare pe locul respectiv. A fost convins că o biserică trebuia construită în acel loc şi a determinat consiliul oraşului să aprobe construcţia care a început în 1396. Biserica Nouă a devenit în timp foarte importantă pentru Olanda deşi legătura cu Casa de Orania Orange-Nassau (Casa Regală a Olandei) a dobândit-o mai mult sau mai puţin din întâmplare. Cu puţin timp înainte de a muri, William de Orania a ales Delft ca reşedinţă temporară, de aici conducând lupta împotriva ocupaţiei spaniole. Când a fost asasinat la Het Prisenhof în 1584, mormintele Casei de Orania din Breda erau de neatins, aceasta fiind încă în mâinile spaniolilor. Din acest motiv prinţul a fost înmormântat în Biserica Nouă, aceasta devenind de atunci ultimul loc de odihnă pentru toţi membrii Casei Regale.

Plimbându-mă apoi prin piaţa centrală, una dintre cele mai vechi şi mai mari pieţe din Olanda, am trecut pe Oude Manhuissteeg, unde se află casa în care s-a născut Vermeer, am adimirat statuia lui Hugo de Groot, care s-a născut în Delft şi care este considerat părintele fondator al legii internaţionale şi am continuat spre clădirea veche a Primăriei în spatele căreia se află fostul centru de comerţ din Delft cu Boterhuis (Casa Untului), Waag (Casa de cântărit), Vleeshal (Hala Cărnii) şi Visbanken (Boxele de peşte).

Trecând pe lângă una dintre casele Companiei Olandeze East India, care datează din 1631, am vizitat apoi Muzeul Armelor (de recomandat celor cu copii mici, se vor distra de minune) pentru a ajunge în vechiul port al Delft-ului. Vermeer stătea de partea cealaltă a canalului când a pictat faimoasa “Vedere din Delft” pe care am vazut-o ulterior la Maurithuis, în Haga.

Drumurile prin piaţa centrală, pe Buitenwatersloot, prin portul vechi s-au tot repetat de atunci. Dar, nici măcar o secundă nu şi-au pierdut din famec. M-am reîntors de fiecare dată cu drag, aşa cum te întorci în orice loc pe care-l simţi acasă. Atât de “în suflet” îmi sunt locurile acestea încât, atunci când a fost posibil, mi-am adus şi elevii aici într-o tabără (memorabilă aş spune).

Pe curând!
My Delft:

Adolescenţă (sau 12th grade cu parfum de Lorelai)

“Pe harfa răsturnată a ierburilor tale, Vară, trupul şi sufletul meu sunt începutul unui mare cântec şi tremurul mânilor care-l caută” (Lorelai – Ionel Teodoreanu)

Citeam şi-mi aminteam. Au trecut ceva ani dar încă mă văd pe scena de la Sf. Sava, la vremea sfârşitului şi începutului, încheind pe acorduri de chitară mini-spectacolul de adio pe care clasa noastră îl susţinea, conform tradiţei demult împământenite:

“Adierea vântului de toamnă se apropie de cântecul verii din noi. În palme ţinem ultima rouă a celor mai frumoase flori, florile copilăriei. Amintirile se perindă uşor, fără oprire. Zbor de curcubeu a fost adolsecenţa noastră. Ca floarea de nufăr ce se deschide odată cu surâsul zilei am crescut în anii de liceu. Şi totul, atât de repede …

Privirile noastre în oglinda sufletului înţeleg acum adevărul: nu mai suntem copiii de altădat’, cu părul în vânt şi neastâmpăraţi; nu, nu mai suntem. Şi cât am vrea să mai fim! […] “

Pentru mine anii de liceu au fost cei mai frumoşi. Dar şi cei mai grei. Pe de o parte exista în sufletul meu acea poftă de viaţă pe care numai atunci o ai (regulă care nu cred că e valabilă pentru “veveriţele” noastre, Flori şi Ralu ce par să nu obosească niciodată), iar pe de alta mulţimea de întrebări interioare, inevitabile pe drumul către sine.

Acum rolurile s-au inversat. De pe scena am ajuns în sală, urmărind spectacolul. Un spectacol minunat cu fiecare serie dar poate uşor mai special anul acesta. Pentru că voi, Floricica, Ralucuţa, Anda, Mihaela, Cristian, Silvia dar şi Simina, Andreea, Cristina, Oana,  Victor, Cristina, Andreea aţi fost pentru mine un alt început. Într-o lume nouă, într-o etapă nouă. Şi în momente oarecum dificile mi-aţi adus multă bucurie pentru care vă mulţumesc.

Peste ani, când şi voi veţi schimba rolurile, vă doresc doar atât: ca şi mine să priviţi în urmă spre anii de liceu simţindu-i cei mai frumosi din viaţa voastră dar nedorind să vă întoarceţi la ei. Deoarece astfel voi înţelege că aţi găsit drumul potrivit pentru a merge înainte, fără a privi cu regret spre trecut.

Anda, Mihaela, Cristian, Florentina, Raluca, Andreea, Simina, Cristina, Oana, Victor, Andreea, Cristina, Thomas si Mathias:

Drum bun, cu toate pânzele sus!

Profa de mate.

Cambridge

Nu ştiu de ce simt nevoia să povestesc despre Cambridge. Au trecut doi ani de când am fost acolo, într-o vizită de o zi, începută cu mari emoţii.

Era să pierdem avionul pt că am uitat să pun ceasul să sune.  

M-am trezit din întâmplare la timp. În fine, am plecat. Zborul a fost scurt, mai puţin de o oră.

Am aterizat la Londra. Abia de o luna şi jumătate românii aveau dreptul să intre în UK fară viză. În faţa ghişeului de vamă am avut oarece emoţii. Parcă nu-mi venea să cred că puteam intra fără viză dar, a fost ok. Doar un “Thank you” după ce ne-am prezentat paşapoartele şi am intrat în Marea Britanie. Gabi, prietenul şi gazda noastră, sosise şi el. 

Am pornit spre maşina lui. M-am aşezat în faţă, evident în stânga deşi părea ciudat să nu am volanul acolo. Dar, asta nu a fost nimic. Odata porniţi … God, ce spaimă !!! Aveam impresia, la propriu, că toate maşinile care circulau din sens opus, veneau peste noi. La fiecare curbă îmi venea să pun frână (deşi evident, nu dispuneam de niciun fel de pedală) având senzaţia că intrăm pe contrasens. Primele minute au fost goaznice, spre teribilul amuzament al lui Gabi, desigur. Într-un final m-am obişnuit cât de cât cu noua abordare a condusului şi am putut privi pe geam peisajul. Verde. Foarte verde.

Cum era sâmbătă şi Gabi era liber am decis să începem vizita la Londra cu o excursie la … Cambridge 🙂

Am ajuns cam într-o oră şi jumătate la un Park + Ride din afara oraşului. Aici parcarea este gratuită şi există un bus care te duce apoi în centru. Costă 1 GBP (dus-întors) şi evident, este din acela cu etaj. Desigur acolo am şi stat, în primul rând. La fiecare curbă aveam convingerea că o să intrăm în casa de pe trotuar dar, drumul a fost splendit.

Am ajuns. Atât de frumos! Vechi, elegant, emană ştiinţă la fiecare pas.

Am pornit spre oficiul de turism şi am ales să facem un tur cu ghid. Nu a fost scump, 9 GBP şi părea varianta optimă pentru a vedea şi simţi ceva din Cambridge în timpul pe care îl aveam la dispoziţie. Cum mai aveam de aşteptat cam vreo două ore până la inceputul turului, am urcat în turnul bisericii St. Mary pentru o panoramă de vis. Am văzut King’s College, cel mai frumos colegiu din Cambridge (după părerea mea), de sus. Priveam şi mă tot întrebam cum ar fi să fii student acolo. Sau profesor. Din toate colţurile păreau să răsară idei. Uimitor.

A venit şi momentul întâlnirii cu ghidul, cercetător în biologie la Universitatea Cambridge, american dar locuitor al oraşului de mai mulţi ani (vorbea deja cu accent englezesc), făcea şi acest job din plăcere (şi desigur, pentru ceva bani în plus). Am început să ne plimbăm pe vechile străduţe din Cambridge. Am fost întâi la Eagle Inn, unul dintre cele mai vechi hanuri din oraş. Are o cameră a cărei fereastră nu se închide niciodată. Legenda spune că acolo a stat cândva o fetiţă; a fost un incendiu şi ea nu a putut să deschidă fereastra pentru a ieşi; a murit şi de atunci fereastra nu a mai fost închisă niciodată. Am fost apoi la o biserică franţuzească şi la clădirea care găzduieşte primele laboratoare din lume create special pentru experimente. Am mai aflat:

• aici au fost acceptate pentru prima oară şi femeile ca studente. La început ele puteau să studieze aici dar nu obţineau nicio dipomă de licenţă. Prima femeie care a reuşit totuşi să obţină o astfel de diplomă a fost actuala Queen Elisabeth.
• aici a studiat J.J. Thompson. Şapte dintre studenţii săi au obţinut ulterior Premiul Nobel.
• absolvenţii Universităţii Cambridge, axată în special pe facultăţi de ştiinţă, au obţinut 81 de Premii Nobel spre deosebire de Oxford (marea rivală) cu numai 41 de astfel de premii. Oxford însă este primul oraş – colegiu din lume. (ok, poate numerele nu mi le amintesc exact dar, proporţia este cea care se cere remarcată)
• ce înseamnă practic un colegiu: o comunitate. Este format din cămine, bibliotecă, sală de mese şi biserică. Până să vin aici nu ştiam ce înseamnă, credeam că e un fel de şcoală pe care o faci între liceu şi facultate. De asemenea, contează că ai terminat Universitatea Cambridge dar şi mai mult contează de la ce colegiu al acesteia provii.

A urmat apoi vizita la King’s College. Înfiinţat în 1441 de Henric al VI-lea care a luat pur şi simplu un sfert de oraş, i-a demolat pe localnici şi a construit unul dintre cele mai fascinante colegii din lume. E impresionant. Am intrat în biserica colegiului şi am rămas muţi de uimire. Cred că e cea mai frumoasă biserică pe care am văzut-o vreodată. Are un tavan de o delicateţe fascinantă şi, deşi mare şi in stilul anglican (uşor străin mie), mi s-a părut totuşi caldă. Nu-mi venea să ies de acolo, lucru care mie nu mi s-a mai întâmplat în nicio altă biserică neortodoxă (până la momentul respectiv, pentru că vara trecută am fost la Montreal şi acelaşi sentiment de căldură şi măreţie l-am avut şi în Oratoriul St. Joseph, dar despre asta altă dată).

Am uitat să scriu despre iarbă. Cum care iarbă??? Iarba din Cambridge. Pe care nu ai voie să calci deşi e atât de tentant … DAR, poţi face asta numai dacă eşti Senior Fellow, adică dacă eşti unul dintre profesorii cei mai de sus ai universităţii. E o tradiţie din trecut, fireşte. Pentru că pe vremuri profesorii de aici erau şi călugări, ca o compensaţie pentru singurătatea în care trăiau li s-a oferit acest privilegiu. Normal că am urmărit cu maximă atenţie o doamnă care a ieşit dintr-o clădire a colegiului şi a traversat curtea călcând mândră pe iarbă. Vă daţi seama? Dacă ajungi Senior Fellow aici nici nu-ţi pasă dacă îţi creşte salariul. Primul lucru pe care îl faci, ieşi în curte şi calci pe iarbă. 🙂

Turul s-a încheiat la Trinity College, cel mai bogat colegiu de aici şi locul unde a studiat NEWTON.

După ce am degustat în piaţă nişte originale muffin englezeşti, am pornit spre casă. Mult timp n-am vorbit. M-am simţit copleşită total de ştiinţa care părea să izvorască din fiecare pietricică a acestui oraş.

Şi din nou m-am bucurat pentru şansa extraordinară pe care o au elevii din ziua de azi de a studia în astfel de locuri. Sigur că lucruri mari poţi face de oriunde dacă ai vocaţia şi voinţa necesare. Dar, de ce să nu recunoaştem? E mult mai simplu dacă porneşti de unde trebuie, nu?

My Cambridge (enjoy it!):