Aş fi vrut ca lucrurile să fie altfel pentru tine…
O singură data nu am urmat calea-mi de o viaţă, ce mi-a adus atâtea necazuri dar şi multă împăcare după trecerea vijeliei: CALEA INIMII. O singură dată m-am temut puţin de gura lumii şi mi-am zis că poate au dreptate cei care susţin necesitatea compromisului. O singură dată nu mi-am urmat instinctul, cumva de teama consecinţelor. Şi am dat un sfat prost.
Deşi, personal, consider că sfaturile nu sunt cerute pentru a fi neapărat urmate ci pentru a avea o mai bună perspectivă şi a putea alege mai bine, responsabilitatea alegerii fiind a fiecăruia, totuşi cumva, pe undeva, parcă mă simt vinovată. Şi îmi pare rău. Îmi pare rău că am susţinut ceva în care nu credeam cu toată inima ci doar părea la îndemână, iar comoditatea şi oboseala luptei şi-au spus cuvântul.
Lucrurile nu mai pot fi însă schimbate acum. Poate doar prin rugăciune. Înţelepciune. Şi, desigur, sperând. Iar dacă schimbarea nu vine, înţelegând şi acceptând că poate asta este voia şi nu ne este dat să avem toate explicaţiile.
Ascultând însă fără teamă şi cu demnitate, glasul inimii. Întotdeauna.
E placut să pierzi timpul câteodata. Am în sfârşit sentimentul de vacanţă … Îmi lipsea!
Iubesc Crăciunul cu mirosul său de brad şi de cozonac, cu adunatul familiei la masă, cu cadouri primite şi cadouri dăruite, cu sentimentul de acasă pe care mi-l aduce. Îmi umplu atât de tare bateriile în aceste zile încât după ce sărbatoarea trece mă simt gata de întors la cele zilnice. Şi sunt mai mereu uşor mirată că mai urmează şi Revelionul.
Sunt ceva ani de când Revelionul nu-mi spune nimic deosebit, nu am sentimentul unui nou început şi al unui moment al bilanţului. Acestea vin când e vremea lor, nu la o dată calendaristică fixă. Am însă veselie molipsită de la cei din jur şi, fără să caut, mă gândesc ce mi-aş dori în anul ce, după spusa lumii, începe.
Îmi doresc ca eu să pot fi în continuare aşa cum sunt, pentru că nu e întotdeauna simplu. Ştiu că pare lipsă de modestie dar, adevărul e că sunt împăcată cu mine. Sunt pe drumul meu şi până acum am reuşit să rămân pe el, în ciuda multor piedici.
Asta este şi ceea ce doresc oricui, de la mic la mare, de la duşman la prieten, să se simtă pe drumul potrivit şi să aibă tăria să rămână pe el!
Sometimes, when I get home late in the night and the city lights are just in front of me I say to myself: “There is a life out there”. And then the question comes into my mind : “Do I wanna go back?”
Nu cred că există numai un suflet-pereche. Cred doar că, uneori, întâlneşti un astfel de suflet-pereche prea devreme, alteori, prea târziu; dacă eşti norocos, la timp; iar dacă nu meriţi, niciodată. Asta ar fi situaţia cea sumbră – niciodată. Pentru că, oricum ar fi, chiar şi numai pentru un minut sau o singură privire, o astfel de întâlnire aduce minunea în suflet.
- Care sunt condiţiile de întemeiere a unei familii?
- Dragii mei, o căsnicie se poate întemeia pe o iubire adevărată şi pe o coordonată exclusiv crestină. E o mare greşeală să te îndrăgosteşti de un băiat sau de o fată, şi punem problema căsătoriei pentru că mi-e drag de el sau de ea. Nu, nu. Trebuie văzut, cât de cât, dacă sunt străbătuţi de fiorii sfintei răspunderi pe care o cere căsătoria. Pentru că o femeie care se căsătoreste, ea va naşte şi ea trebuie să re-nască copilul, prin educatie. Deci trebuie să fie foarte pregătită. Asta e verigheta, care se şi dă: iubirea celuilalt către celălalt. Adică iubirea nu are nici început, nici sfârsit – asta ar fi semnificatia verighetei.
- Cum putem şti că partenerul e cel pe care ni-l dăruieşte Dumnezeu?
- Trebuie să simţi că celălalt e pentru tine. Există o fortă nevăzută în tine, cu care simţi că acesta este… cel ce este. Îl vezi cum se manifestă, îi vezi naivitatea celuilalt, cuminţenia, dorinţa de a se dărui, dar nu doar numai pentru plăceri; pentru că, de multe ori, dorinţa acoperă scopurile. Adică, domnule, nu mai tin cont de nimic, ne iubim. Ca până la urmă să-şi pună problema despărţirii, pentru că nu-i mai convine, pentru că s-au consumat curiozitătile şi au apărut alte împrejurări ispititoare. Să aibă, deci, o identitate creştină, un eroism de a-şi menţine această identitate.
Căsătoria în sine trebuie să se facă după cum spune proverbul: ori bine, ori deloc! – fiindcă este în slujba unui ideal, nu în slujba plăcerilor numaidecât. Iubirea, căsătoria care urmează, dacă nu slujeşte unor idealuri mai înalte – chiar necăsătorit, dar mai ales căsătorit – sigur că nu ajungi la nimic pozitiv: nu faci decât să pierzi un timp atât de scump.
- Ne puteţi spune care este scopul ascultării în viaţa de familie?
- Dacă este iubire lucrurile se rezolvă de la sine: se uită unul la altul şi ştiu ce au de făcut.
- De ce se spune că bărbatul este cap femeii?
- Şi femeia ce este, dacă bărbatul este cap? Unde este situată faţă de cap?
Între cei doi soti nu există grad de rudenie. Dacă bărbatul este capul, femeia este tot cap. Trebuie să se supună unul faţă de altul; fiindcă sunt foarte dese situaţiile în care bărbatul o întreabă şi-şi ascultă femeia.
Ei trebuie să se iubească. Dacă nu se iubesc, relaţia dintre soţi este numai o ordinară gâlceavă.
Dacă bărbatul este cap, femeia este inima! Şi inima este mai mult decât orice, este adâncul cel mai adânc al fiinţei omenesti, este chiar locul unde Dumnezeu şi-a făcut locaş. Şi dacă ea este inima, e şi el inimă, fiindcă iubirea armonizează căsnicia.
Iubirea răspunde la toate întrebările: iubirea aduce prunci, care dau valoare nemaipomenită căsniciei – zâmbetul lor -, şi creează unitate nezdruncinată familiei.
Am cununat odată pe cineva şi, când am ajuns la rugăciunea unde preotul spune: “Iar femeia să asculte de bărbat!”, toată lumea s-a uitat la mireasă şi mireasa a plecat capul. Mie nu mi-a convenit acest moment. Dar am tăcut până mi-a venit vremea la predică şi i-am spus: “Am constatat că lumea n-a fost atentă la cuvintele de mai înainte care spuneau că bărbatul este dator să-şi iubească sotia. Dragă mireasă, dacă nu te iubeste, să nu-l asculti!” Să nu ne jucăm cu cuvintele! Fata nu e numai o jucărie de pat sau o jucărie de bucătărie. Femeia, cu gingăşia ei: “esprit de finesse”, e liberă şi nu o să asculte la infinit de un nepăsător. Ca femeia bună nu e nimic mai bun, şi ca femeia rea nu e nimic mai rău. Deci trebuie cu orice chip să o faci bună.
Vă mai spun ceva: Mama naşte, mama renaşte, ea se ocupă de copii. Şi, desigur, foloseşte cea mai frumoasă metodă din instinct, din iubire: îl îngăduie pe copil orice ar face acesta. Dacă băiatul e năvalnic, viteaz, i-a intrat în cap să cucerească lumea, de ce să nu? Dar în întâlnirea cu prietenii el începe să se vadă inferior, pentru că la primul contact cu lumea n-a biruit, şi se întoarce plângând la mama sa. Aceasta îi spune: “Nu, puiul mamii, tu eşti împărat, tu ai să cuceresti lumea!” Astfel, mama îi dă continuu sentimentul de erou. Ea nu face lucrul acesta pentru că a învăţat undeva, ci pentru că-l iubeşte şi pentru că nu vrea să-l vadă un prost.
Nu ştiu dacă aţi citit o poezie scrisă de regina Elisabeta (Carmen Sylva), soţia regelui Carol I: “De veţi auzi de un erou care a cucerit în războaie şi în urma lui a făcut dreptate, să ştiţi că a avut o mamă bună;/ De veţi auzi de un erou care a viersuit şi versul lui a schimbat sensuri de viaţă şi frumuseţi şi înflăcărări de inimă, să ştiţi că a avut o mamă bună!”, şi tot aşa vreo şapte eroi de felul acesta. Ei, mi-a plăcut enorm! Aceasta este fata pe care trebuie să o avem, să o pregătim, mai ales dacă e preoteasă, căci multe fete o întreabă pe preoteasă anumite intimităti femeieşti, mai repede decât pe preot.
Nu mă voi gândi la ceea ce urmează. Voi pune totul într-un sertar închis atâta timp cât se va putea. Nu uit că va trebui deschis în cele din urmă, curând.
Astăzi însă, viitorul va sta în sertar. Clipa e prea minunată.
În zori am pornit. 20 de minute, atât durează drumul de la Delft la Rotterdam cu trenul. Priveam. Toţi în jurul meu făceau câte ceva: citeau, scriau; nu se pierde timpul. La ei călătoria cu trenul e ceva normal, îl folosesc zilnic, ca pe metrou. Dar este un timp în care fizic stau. Totuşi, nu trebuie risipit, de aceea îi vezi mereu activi; numai eu, ca un veritabil turist, contemplam peisajul de pe fereastră. Atât de cunoscut deja dar, atât de plăcut de fiecare dată.
Va fi oare ultimul drum spre Rotterdam?
Mi-e dor, dar inima mi-e grea. Aş vrea să merg, aş vrea să stau. Abia aştept sa fiu din nou acolo şi totuşi, la gândul că poate e pentru ultima dată, ochii mi se umplu de lacrimi.
Am ajuns …
Cobor.
Să mă întorc? Prea mă duc cu sentimentul că e pentru a spune “La revedere”. Poate dacă plec acum nu mă voi mai gândi niciodată că am văzut Rotterdam-ul pentru ultima oară. Dar, pornesc. Gara e în construcţie, adică modernizare. Nu mai e mult până când lucrările se vor termina. Am intrat curând în zona de shopping, celebră în toată Olanda. Întârziam în fiecare magazin doar, doar nu voi ajunge. Dar înaintam. Acum, la intersecţie, dacă fac dreapta, îl voi vedea … Erasmus Bridge, simbolul Rotterdam-ului. Mândru, maiestos, alb şi o adevărată nebunie când îl traversezi cu bicicleta şi, de la jumătatea lui, iţi dai drumul la vale cu vântul ca motor. Ma doare atât de tare sufletul că abia mai merg. Nu pot; nu vreau să-l văd acum, nu vreau să-i spun vreodată “Adio”.
Şi n-am putut. Nu m-am dus şi deci, nu l-am văzut pentru ultima oară . Am făcut cale întoarsă atunci, m-am urcat în primul tren de frică să nu mă prindă un “La revedere” în subconştient. Şi când îmi amintesc …
Prima impresie nu a fost prea plăcută. Sâmbătă seara, la doar două zile după ce sosisem pentru prima oară în Olanda. Eram invitaţi la Peter la masă şi ne-am dus pană acolo cu trenul. Toată gara centrală era plină de ciudaţi – vin şi din ţările învecinate numai pentru o seară de droguri. Mereu simţi ceva în aer; nici aici nu scap de fumatul pasiv, dar acum e mult mai grav.
După cină ne-am plimbat pe Erasmus Bridge, peste râul Nieuwe Maas. Am fost la hotel New York, cândva sediul companiei Holland American Line, unde se aştepta şi de unde pleca vaporul din / spre USA şi una dintre puţinele clădiri ale Rotterdam-ului rămase întregi după bombardamentele din al doilea război mondial. Acum fosta sală de aşteptare este transformată într-un băruleţ cochet unde poţi mânca o plăcintă de mere delicioasă.
Şi l-am cunoscut pe Cristian. E plăcut ce simt acum, ce să mă mai gândesc la diferenţa de vârstă dintre noi (10 ani în plus, la mine). Cristian venise acolo ilegal, cu un an în urmă.
Fiecare trece cum poate peste dezamăgiri. Eu însă am făcut poate cel mai mare păcat cu putinţă. La un moment dat, cu ceva ani înainte de a ajunge în Zee, am refuzat să mai trăiesc. Atunci însă începusem să mă trezesc, să realizez anii pierduţi iar veselia lui, pofta lui de viaţă şi încrederea pe care o avea în reuşită, mi-au făcut bine.
Am închiriat o şalupă pentru a ne plimba prin port şi am putut admira clădirea KPN (reţea de telefonie mobilă) şi clădirea “Delftse Poort”, companie de asigurare, datând din 1991, ale cărei două blocuri-turn atrag atenţia datorită faptului că ambele lor feţe sunt făcute din sticlă.
Am mers apoi pe Aleea Stelelor, o stradă pe care sunt imprimate în asfalt palmele şi / sau tălpile diverselor staruri care au fost aici, pentru a junge în final la celebrele case cubice şi la blocul-pencil.
Peste câteva zile m-am întors singură la Rotterdam. Am avut o zi superbă, cu Cristian. Pe la 10.00 a venit să mă ia de la gară. Am mers la Blijdorp Zoo (Grădina Zoo), mi se părea interesant. Dar, nu mi-a plăcut, de fapt cred că nu voi mai merge curând la zoo să văd tristeţea animalelor ăstora ţinute aici. Interesant a fost Oceanium-ul, erau nişte canale de sticlă făcute prin apă, peştii înotau în jurul şi deasupra noastră. L-am ascultat pe Cristian povestind din viaţa lui acolo. Cu olandezii e mai greu să te împrieteneşti cu adevărat. Doar dacă eşti dispus să renunţi niţel la tine, să devii de-al lor. Sunt oameni interesanţi şi foarte deschişi la minte, poate chiar prea deschişi. Doar aici e permis orice, nu? (desigur, atâta timp cât îţi plăteşti taxele la stat). Nu ştiu însă să fie cu adevărat intimi cum suntem noi, latinii.
După-masă am închiriat două biciclete şi am plecat în Kralingse Plaslaan, un parc superb, cu lac şi mori de vânt şi unde am mâncat pannenkoeken (clătite olandeze).
Într-una din seri am colindat amândoi până noaptea târziu. Am fost mai întâi într-un bar în care se putea şi dansa, apoi în Baja Beach Club – un club normal pentru ei dar, atât de diferit de ceea ce am văzut pe la noi.
După plecarea de atunci din Olanda, cu Cristian nu am păstrat legătura. Mă mai întreb câteodată dacă o fi reuşit să-şi împlinească visul de a ajunge în America. La cât de hotărât era, probabil că da.
Cu Rotterdam-ul însă am rămas mult timp în contact. Am revenit de nenumărate ori, am făcut dese plimbări prin portul vechi dar şi prin cel nou, e cel mai mare port al lumii şi plimbarea cu Spido prin el nu e de ratat.
Şi apoi, de la Rotterdam poţi ajunge uşor, cu vaporaşul, la Kinderdijk, un camp cu mori de vant celebru în toata lumea pentru frumuseţea lui. Şi nu degeaba e aşa – prima oară când am fost acolo, am ajuns chiar spre apus şi a fost tare frumos. Am revenit ori de câte ori am putut, adică aproape în fiecare vizită a mea în Olanda, pentru că liniştea pe care o simţeam aici aducea întotdeauna pace în sufletul meu.
Sau la Hoek van Holland, la mare. Minunata Mare a Nordului, rece şi tocmai de aceea, atât de vie.
Am fost ieri la un botez. Mama, româncă în vârstă cam de 19 ani, deosebit de frumoasă, dependentă de droguri. Tatăl, canadian, drog dealer. O poveste tristă pe care o simţi din plin atunci când o priveşti în ochi pe mama fetei. Dar, poate o altă mărturie a puterii credinţei? Fata a fost un copil de excepţie, un mare talent, balerină, pianistă. Pe la 16 ani a început să se drogheze, aşa, cică în glumă, că doar toţi prietenii ei fumau niţică marijuana şi, DESIGUR (???), nu e nimic rău în asta …
A urmat declinul. Părinţii ei, nişte oameni cu mare credinţă, au încercat să lupte cu amarul, cu deznădejdea, când au înţeles ce se întâmplă. Uneori însă, aşa cum am mai spus, răul învinge. De fapt, are impresia că învinge. În cele din urmă, fata a dispărut de acasă. Nu au ştiut de ea ceva vreme, au căutat-o, cu poliţie, fără poliţie, cum au putut, fără să se dea înapoi de la nimic dar, mai ales, fără să-şi piardă credinţa puternică în Dumnezeu şi în puterea Lui. După un timp, au găsit-o. Cel care o făcuse dependentă de droguri, un bărbat cam cu 30 de ani mai mare ca ea, o luase de tot la el. El a fost arestat, ea a revenit acasă. Cu drogurile în sânge. Pentru a o scăpa definitiv poate e deja prea târziu. El a revenit după un timp, relaţia lor a fost reluată. Părinţii au ales să ierte şi, cu credinţă, să aibă răbdare şi înţelegere. L-au primit în familia lor, n-au vrut să îi impună fetei propria voinţă ci, mai degrabă, să îi fie alături şi să-şi pună nădejdea în Dumnezeu. Şi relaţia a continuat, culminând cu naşterea unui băieţel sănătos şi frumos care le aduce multă lumină în ochi. Nu ştiu dacă fata va scăpa vreodată cu adevărat de droguri, chiar dacă pentru moment pare să se fi oprit; lupta e foarte grea. În ochii tatălui copilului se vede urma unui zâmbet luminos când îşi priveşte băiatul dar, atât de nepotrivit pe chipul lui! Părinţii fetei par să-şi fi găsit o cale spre împăcare, o anume linişte interioară, tristeţea însă o simţi undeva, acolo, ascunsă de ochi. Au multă credinţă şi smerenie, nu se plâng şi nu renunţă la luptă.
Am făcut cale întoarsă atunci, m-am urcat în primul tren de frică să nu mă prindă un “La revedere” în subconştient. Şi când îmi amintesc …
