During the pandemic times we live in, keeping the rigor and following the philosophy of IB education proved to be challenging but somehow stimulating. It gave us, as teachers, a better understanding of what the paradigm “lifelong learner” means as we had to develop new skills not only to apply but also to teach to our students.
It made us develop resilience and flexibility while keeping an optimistic attitude and confidence that any challenge comes we can overcome.
[…]
Waiting to take off & marking, planning and thinking about education…
Whereas I fully understand and support the “nurture” part of education, I also believe that “challenge” is part of it too and I understand “nurture” with the meaning of help and support but to improve and not to procrastinate.
All of us want our students to succeed. Having clear, not ambiguous procedures and consistency in the way we apply them helps the students to become more organized and aware of the fact that they have to live in the society and not outside of it. They are not alone and we should help them see it even when this may imply taking difficult but, necessary decisions. After my almost 25 years of teaching, I have students that even today, more or fewer years after I was their teacher, still thank me because I dared to push them when it was necessary. And believe me, this was never easy; kids can be very emotional in this kind of situation, one can feel real hate coming from them at the moment. But later, a “thank you” comes and so, one knows s/he did the right thing taking that hard and unpleasant decision.
https://www.decatorevista.ro/adina-pintilie-scrisoare-touch-me-not/
Adina Pintilie – Draga Mama
Dragă mamă,
Ții minte când te-am întrebat acum câteva luni dacă știi despre ce e Touch Me Not? Mi-ai spus că nu știi nimic. Și păreai ciudat de surprinsă de propria neștiință. Răspunsul tău m-a uimit și am avut nevoie de timp ca să-mi dau seama ce am simțit: a fost uimire, dar și altceva, poate dezamăgire sau tristețe.
Viața mea gravitează în jurul filmului ăsta de câțiva ani buni, mi-am investit în el toată energia, pasiunea și timpul, tot sinele meu. Nu numai că nu știai nimic, dar nici nu păreai curioasă să afli. E foarte ciudat, pentru că vorbim atât de des și mereu îmi pui multe întrebări. Vorbim despre sănătate, mâncare, bani, lucruri practice, dar de suprafață. Nu vorbim niciodată despre cine suntem, despre ce simțim cu adevărat. Și, în special, nu-mi amintesc să fi vorbit vreodată cu tine despre intimitate, sexualitate, dragoste. Or tocmai lucrurile astea sunt esențiale pentru mine.
De ce nu m-ai întrebat niciodată despre ce e filmul ăsta? Și, oricum, eu de ce nu ți-am spus niciodată? Poate pentru că nu te-a interesat? Poate și eu m-am simțit ușurată că nu mă întrebi? Să fi fost oare o înțelegere tacită și confortabilă între noi să nu vorbim despre asta?
Când aveam 20 de ani, eram așa de sigură că știu ce e intimitatea, cum ar trebui să funcționeze o viață intimă sănătoasă, ce sunt conexiunea, încrederea, dorința, iubirea, siguranța etc. Pe măsură ce-au trecut anii, confruntându-mă cu viața reală, a început să mă tulbure tot mai mult o întrebare: de ce intimitatea vine la pachet cu atâta frică, vinovăție, neîncredere, singurătate? De ce orice moment de fericire e umbrit de teama că se va termina curând? Uitându-mă la propriile mele experiențe și la cele ale apropiaților mei, am început să mă îndoiesc din ce în ce mai mult de toate ideile mele despre viață, normalitate, dragoste etc, idei care altădată mi-erau atât de clare. Și așa am pornit într-o lungă călătorie de autodescoperire.
Pe parcurs, am descoperit influența complexă pe care o are propria copilărie, și, mai ales, legătura primară cu mama, asupra capacității noastre de a fi intimi ca adulți. Cum spune o dragă prietenă psihoterapeută: „Spune-mi cum ai fost iubit ca să-ți spun cum iubești”. Și cu cât experiențele sunt mai timpurii, cu atât suntem mai puțin conștienți de ele și se întipăresc mai puternic în modelele nostre mentale de comportament, care ne influențează profund viața adultă, felul în care ne vedem pe noi înșine și pe ceilalți în intimitate, fără să ne dăm vreodată seama de ele.
Citind una dintre primele versiuni ale TOUCH ME NOT, consultantul pe scenariu cu care lucram la momentul respectiv a remarcat: „Se simte aici prezența puternică a unei mame absente; chiar dacă e invizibilă, o simți peste tot în scenariu.” Observația m-a uimit, pentru că în scenariu nu era nicio informație despre mama niciunuia dintre personaje. Erau doar scene în care urmăream comportamentul protagoniștilor în momentul prezent. Cuvintele mi-au rămas în minte și am înțeles mult mai târziu ce însemnau de fapt.
Cu tine, mamă, am învățat prima dată să iubesc și cum. Explorând retrospectiv primii mei ani de viață, am început treptat să scot la lumină această arheologie intimă: răspundeai nevoilor mele sau te așteptai să răspund eu la ale tale? Căutam la tine protecție sau fugeam de tine ca să mă protejez? Mă respingeai? Mă abandonai? Mă țineai în brațe, mă alinai? Am învățat să simt plăcere sau nu, să am încredere în alții sau nu, să primesc sau să mi se refuze lucruri? Cu tine am învățat prima oară ce să simt despre propriul corp și propria sexualitate, cum să-mi dau voie sau să mă controlez, cum să plâng sau să-mi ascund lacrimile, cum să îndrăznesc sau să-mi fie frică.
Când am început să-ți pun întrebări despre toate amintirile astea, îți amintești cât de greu a fost, pentru amândouă? Cât de diferite erau părerile noastre despre viață și cât de diferit percepusem aceeași experiență? Părea că-ți aminteai foarte puțin, iar eu eram de cele mai multe ori confuză, neștiind ce să înțeleg din ce auzeam. Am avut nevoie de mult timp și de multă muncă la mine însămi ca să înțeleg și să trec peste toate astea. Ții minte una dintre primele noastre discuții?
Tu – „Prima lună după ce te-ai născut a fost cea mai grea.”
Eu – „De ce?”
Tu – „Plângeai tot timpul?”
Eu – „De ce?”
Tu – „Ți-era foame… dar când te luam în brațe erai foarte leneșă, în loc să mănânci adormeai… și fiindcă nu sugeai am făcut o infecție la sân și plângeam amândouă toată ziua…”
Ce neînțelegere, mamă… În primul rând, cum de nu înțelegi nici azi ceva ce mi s-a părut atât de evident: nu-mi păsa de foame, voiam doar să mă ții în brațe și era așa de bine în brațele tale că adormeam. Mai târziu am aflat că uneori, când mama are dificultăți emoționale și poate nu se simte pregătită pentru copil, laptele își poate schimbă gustul, devine acru, și copilul refuză să-l bea. Când mi-ai confirmat că așa era, că laptele tău era acru, am simțit o tensiune puternică în stomac. Mult înainte să înțeleg rațional ce spuneai, corpul meu a știut și a reacționat, aducând la suprafață sentimentul acela atât de dureros – și totuși atât de familiar – de a nu fi dorită.
Și atâtea alte lucruri: cum te-ai întors la serviciu când eu aveam doar trei luni, cum plângeam când plecai, când erai plecată și continuam să plâng chiar și atunci când reveneai, ca și cum întoarcerea ta nu mă mai putea alina, ca și cum prezența ta anunța deja următoarea plecare; cum, mai târziu, când am început să merg de-a bușilea și să explorez lumea, să mă îndepărtez de tine, îți era atât de teamă că aș putea să pățesc ceva (de asta ți-era frică de fapt?) încât ai început să mă oprești din explorare, inclusiv din explorarea propriului corp și a propriei sexualități. Cum tu erai pe atunci toată lumea mea, de frică să nu te pierd, să nu-ți pierd iubirea, a trebuit să pierd mult din mine. Când am încercat să-ți spun toate astea, reacția ta ofensată a fost: „Cum puteam să-ți fac atâta rău, nici nu eram acasă”…
Îți amintești și de nenumăratele mesaje contradictorii pe care mi le-ai transmis? De conflictul dintre opiniile tale despre căsătorie și experiența ta concretă: „căsnicia e una dintre cele mai minunate experiențe de viață, o să te împlinească ca femeie”, spuneai, dar mariajul tău a fost, de multe ori, departe de a fi fericit; „am devenit medic pentru că iubesc oamenii”, spuneai, în vreme ce pacienții tăi te enervau constant și erau mereu o potențială sursă de boli contagioase, ceea ce te face să-ți dezinfectezi adesea mâinile aproape obsesiv după consultații; îți idealizezi mama, în vreme ce de fapt te face, de multe ori, atât de nefericită – și multe altele.
Există oare un conflict și între imaginea pe care o ai despre mine, fiica ta, și cine sunt eu în realitate? Și mie poate mi-e încă prea frică să nu distrug imaginea asta, de teamă să nu pierd iubirea ta? Oare ăsta e motivul pentru care n-am vorbit niciodată despre TOUCH ME NOT? Cât de greu e să-l vezi cu adevărat pe Celălalt, așa cum este în realitate?
Înainte să încep căutarea asta, nu mi-a trecut niciodată prin cap că tu ai fi putut fi „mama absentă”. Din contră, în amintirile mele din adolescență erai mereu acolo, chiar prea prezentă, și cu cât creșteam, cu atât mai mult voiam să mă depărtez de tine, să am spațiul meu privat, intimitatea, libertatea mea. Mai mult, întotdeauna ai trăit pentru noi, copiii tăi, ai muncit toată viața ca să întreții familia, ca să ne trimiți la școală, ca să ne faci, cum spui tu, „oameni adevărați”. N-ai părut niciodată să ai o viață a ta, pentru tine, ceea ce m-a făcut, ani de zile, să mă simt foarte vinovată. Nu pot spune în niciun caz că-mi lipseai. Totuși, toate astea au venit mai târziu, când am început să am propriile amintiri.
În ultimii ani, pe măsură ce am descoperit că, în legătura noastră afectivă inițială, în contactul fizic, emoțional, psihologic primar, au fost atâtea dificultăți, am ajuns să înțeleg cum mitul „iubirii mamă-fiică” ascunde sentimente mult mai complicate, cum straturi de ură, furie, vinovăție, fac atât de greu de atins această iubire. Și cum port cu mine astăzi, în viața intimă, teama de a-l pierde pe cel pe care-l iubesc, neîncrederea, furia, inhibițiile, dorul mereu neîmplinit.
După 15 ani departe de casă, departe de tine, în care am crezut că sunt o femeie independentă, liberă, adultă, am înțeles că între noi cordonul ombilical nu este, de fapt, încă tăiat. Îmi curgi încă prin vene. Încă am nevoie de tine, nu de cea de acum, ci de cea care erai atunci.
Și iată-mă acum, în plin proces de autodescoperire, de tăiere, în sfârșit, a cordonului, de a scăpa de toate lucrurile care mă împiedică să mă dezvolt, în intimitate, creativitate, ca să pot să fiu liberă și să înfloresc. Iar Touch Me Not face parte tocmai din această explorare personală, care pune sub semnul întrebării în primul rând propriile mele idei despre intimitate. Toate personajele tânjesc după intimitate, dar în același timp le e foarte frică de ea, sunt blocate în vechi tipare și mecanisme de apărare, într-un conflict profund între conexiune și autonomie, între a oferi și a primi, între viziunea lor despre intimitate și realitatea acesteia.
A iubi o altă ființă umană fără a ne pierde pe noi înșine – o dilemă esențială a intimității – se află în centrul explorărilor mele. Așa cum copilul începe să învețe să umble și să devină o ființă umană separată, care pornește în fascinanta aventură a vieții, tot astfel personajele din TOUCH ME NOT încep să se îndepărteze pas cu pas de «mama absentă», trecând printr-un proces dureros și în același timp eliberator de «tăiere a cordonului ombilical», pentru a deveni liberi și a putea în sfârșit să-l cunoască și, posibil, iubească pe Celălalt așa cum e el în realitate, nu imaginea distorsionată pe care și-au construit-o despre el.
Am încredere că schimbarea e posibilă, chiar dacă s-ar putea să fie complet diferită decât ne așteptăm. Încep să înțeleg că mama care erai atunci nu mai există; acum ești altcineva. Uneori, de parcă aș fi în pielea ta, chiar simt ce simțeai tu atunci: cât de frică îți era, cât erai de confuză, de vulnerabilă, încă o copilă forțată să crească înainte să se simtă pregătită… Și atunci intuiesc chiar posibilitatea de a simți compasiune.
[…]
Ce ma fascinează aici nu este frumusețea unui oraș aflat între două mări și pe două continente.
Mă fascinează cât creștinism incă există aici, câte minuni s-au întâmplat aici, câte biserici încă există, aproape în starea originală. Da, poate s-a construit o casă peste acea biserică, sau i s-a adăugat un minaret și a fost / este folosită ca moschee. Dar, este păstrată intactă. Mărturii ale minunilor. Nu sunt ascunse dar, nici nu se vorbește despre ele. Afli de la un om la altul, dintre cei care vin la biserică aici cu regularitate.
Și mă tot minunez de ce descopăr …
Privește: De-ale Istanbulului, 05.01 – 03.02.2019
I wonder … the music of Freddy Mercury is so motivating but, shows so much loneliness … The fact that his music, his shows with Queen are so not forgotten and loved by all the people all over the world – does this show how, no matter what, how lonely each one of us really is?
The truth is, no matter how much help others may offer, the big battles you fight them by yourself.
Friday, January 20th 2017
Phone conference with IB Communications
– why did your school choose the DP?
Well, this is the challenging question for me 🙂 As this happened 30 years ago, I was not around to see how and why the decision was made. 🙂
But, for the 30 years of IB celebration, I have had the pleasure to contact and talk with people that were here at the beginning of our IB journey. Aimme Meditz, currently the Middle School Principal of the school but a member of Casablanca American School (CAS) faculty for a long time, told me about Mr. John Randolph. Mr. Randolph was the Head of the School back in 1980’s. As also the alumna Amal Zniber (the first group of DP graduates of the school) says, Mr. Randolph “was and still is the legend of CAS”. He is the one who had the vision of implementing in school the Diploma Programme offered by the International Baccalaureat organization. He realized that, although the school started in 1973 with the support of the U.S. Consulate General, having a responsibility to represent the best of U.S. education, the student body grew during time becoming more international. A curriculum and a baccalaureate diploma widely recognized in the world became a necessity. Therefore, he generated and then has nurtured the development of the programme. There are teachers and alumni who still remember now the enthusiasm of the first days when everything was new, but a fascinating new, for both teachers and students who acted together, like a big family, to succeed.
It was a great experience for me too to discover all sort of things about the school where I am for 5 years now. Like the fact that one of the former teachers, Richard Arnold (science teacher of the school, 1993 – 1996) later became a NASA astronaut accumulating more than 12 days in space during the STS-119 mission in 2009.
– What changes has the programme brought to your school?
Changes in the curriculum first of all, from a highly American oriented one to a more international approach for the last two years of the high school. Changes in our educational philosophy, at all levels, as we promote the IB Learner Profile as a school. It also brought us prestige. There are parents who bring their children to us for Lower School and their answer to the question “Why do you want to bring your child in our school?” from the registration file, is “Becuase it is an IB school.”
– what aspects of the programme do you consider most valuable for teaching?
I’m coming from the East-European system. I grew up under communism and my first years of teaching, although after we drop the communism, were still under the wing of those times. A very closed system, extremely strong academically but, teacher centered. I had some difficulties in the system as always my beliefs were a little different. I teach math, a very serious subject but, I never saw myself just as the person who has to introduce formulas and theorems to the students. I have always considered that having this career involves a lot of responsibility. We are also role models for our students. Therefore, it’s much more than showing them the math. We also have to help them to develop as a person, as adults. We are educators. And nowadays, when parents are going back to work right after they gave birth to a child, our role is even more important in the child education. The IB programmes (in my previous IB school we had all three programmes and I started as MYP & DP teacher) were the ones that encouraged me, as a teacher, to be like this. To center my teaching on students, to adjust my planning according to their needs, to connect with what they already know, to develop a relationship of trust and respect so I can, at least try, to shape their personalities as future adults.
– how would you describe a DP student? What skillset do they display?
Confidence. Knowing who they are, what they want and where to place themselves in the world. Good speakers with meaningful conversation. Caring and finding solutions oriented.
– why would you recommend the programme to new students?
It prepares them in the best way for the next step whatever this is: going to university, starting already a career or, who knows, maybe a family. 🙂
– how does the programme prepare students for life after education?
Developing the IB Learner Profile attributes.
– how is it different to other educational offerings?
It is different by embedding in the curriculum itself the IB Learner Profile and by encouraging the development of lessons having in mind the skills we want to develop in our students.
Sursa: internet
Respectă-ţi promisiunile. Nu face promisiuni pe care nu le poţi păstra. În încercarea de a fi drăguţ vei ajunge ca lumea să te privească cu alţi ochi. Aşa că, dacă faci o promisiune ţine-te de ea.
Stai departe de oamenii toxici. De multe ori, din dorinţa de a ajuta oamenii, ajungem să primim plângeri şi energii negative de la alţii. Înconjoară-te de oameni pozitivi şi evită-i pe cei pe care îi consideri toxici.
Plăteşte-ţi facturile la timp. „Nu datora nimic nimănui“, ar trebui să fie un motto al vieţii tale. Plăteşte-ţi datoriile la timp. Tratează-i pe ceilalţi aşa cum ţi-ai dori să fii tratat.
Învaţă să ierţi. Dacă alegem să trăim fără a ierta, atunci alegem să suferim. În loc să te otrăveşti cu ură alege să ierţi şi să treci mai departe, indiferent dacă cineva îţi merită sau nu iertarea. Fă asta ca să fii în pace cu tine. O să simţi că ţi s-a luat o greutate de pe umeri.
Concentrează-te pe ceea ce îţi place să faci. Uneori trebuie să facem lucruri care nu ne plac, dar, în acest caz, încearcă să rezolvi sarcinile impuse după care să te concentrezi pe ceea ce îţi place să faci.
Fiecare scop la timpul lui E timp să te odihneşti şi timp pentru a acţiona. Ambele sunt importante şi necesare în viaţă. Nu uita asta.
Nu face dezordine şi fă ceva nou Dacă vrei ca viaţa ta să fie în ordine, atunci pune-ţi hainele în ordine. Începe prin a reamenaja dormitorul sau lucrurile din dulap. Casa ta este o reflectare a energiei pe care o ai, iar dezordinea blochează fluxul normal al energiei. Aşa că dacă vrei să ai mintea limpede începe prin a aranja lucrurile din spaţiul personal.
Înfruntă belelele. Nu te ascunde de confruntări, dacă ceva te deranjează exprimă-ţi opinia şi nu ţine în tine. Nu aştepta ca soluţia să pice din ceruri. De cele mai multe ori e chiar în jurul tău, trebuie doar să fii atent.
Nu îţi neglija sănătatea. Nici măcar cea mai strălucită minte nu poate să funcţioneze fără o sănătatea de fier. Cei care au grijă atât de sănătatea fizică, dar şi de cea psihică sunt cei mai fericiţi. Petrece suficient timp având grijă de corpul tău.
Lasa viaţa să aibă un curs normal Eşti parte din tot, iar totul e parte din tine. Nu te mai lupta cu viaţa, accept-o aşa cum e şi lasă-te purtat de val. Adu-ţi aminte că tu eşti cel care mânuieşte barca
Lumea? O mare de cunoscut... 