Nimic

Când am obținut job-ul la o școală americană, habar n-aveam ce e în fața mea. O școală ca toate școlile, ce poa’ să fie diferit? Fac asta de 20 de ani de-acu …

După ce-am început treaba, am realizat unde sunt. O școală care tocmai a împlinit 40 de ani de existență. Prima școală IB din Africa de Nord (acu 28 de ani). Elevi marocani dar cu case și familii în America, vorbind ca americanii, purtându-se ca americanii. Colegii mei în proporție de 90% americani, câțiva marocani, eu – unicul angajat din România, ba chiar din Europa de Est.

Graduation cu ambasadorul SUA, vizite acasă la consulul SUA (pe ai noștri i-am zărit așa, în trecere, pe la ziua României, când românii de pe aici organizează ceva da’ n-am schimbat nicio vorbă cu ei că nu prea stau la de-astea). Azi la Graduation (a doua deja de când sunt aici) ambasadorul SUA (nou venit anul acesta în Maroc) a vorbit cu fiecare dintre noi. Directorul a ținut să mă prezinte personal.

Mă gândeam azi la niște vorbe pe care cineva mi le-a aruncat cândva: “Cred că-ți dai seama că fără noi ai fi nimic”. Știu că au fost vorbe spuse la mânie. Înțeleg. Încerc să nu judec. Dar, fără să vreau, azi cand am fost chemată pe scenă pentru a înmâna niște premii unor elevi, alături de atâția oameni importanți, mi-au revenit în minte.

Nu prea mă pricep eu la ce e important pentru relațiile sociale. Azi niște colegi americani, amuzați de completa mea ingoranță asupra subiectului, mi-au explicat că a fi chemat să înmânezi premii la graduation e o dovadă de prețuire, e o dovadă ca ești o persoană importantă în școală. Eu nu știu ce să zic … după mine, nu fac altceva decât să-mi fac treaba.

Da’ pentru un nimic, aș zice că m-am descurcat bine 🙂